Foto: basilica.ro
Filmarea începe cu membrii corului Tronos aplaudându-l pe președintele Academiei. Acesta stă în picioare și scutură din cap, parcă încercând să evite ispita – cuvânt potrivit pentru audiență – privind melancolic către masa încărcată cu numeroase bunătăți, dintre care majoritatea ar fi fost îngăduite chiar și Celui care a trăit ca evreu și a avut scris IESVS NAZARENVS REX IVDAEORVM pe crucea Sa.
Corul începe puternic, ca de obicei, iar fostul rector al UBB i se alătură timid, însă nu rezistă mai mult de o strofă. Preia scena în admirația celor din jur. Cunoaște foarte bine versurile și pare nu doar că le cântă, ci le trăiește – aș spune chiar „cu patimă”, deși nu este cel mai potrivit cuvânt, având în vedere audiența. La un moment dat, încurcă „valul” cu „malul” în versurile următoare: „Să lovești cu malul tău, tăt străinul ce-mi vrea rău. Apăi, să știe mâna străină că și apa ta-i română.”
Pentru că s-a vorbit mult în ultimele zile despre Mihail Bucă și corul Tronos,, m-am gândit că este momentul potrivit să discutăm și această interpretare – trăiască cine s-a gândit s-o „urce” pe YouTube.
Balada lui Avram Iancu, membri ai clerului, corul Tronos condus de „dirijorul sufletelor” – Mihail Bucă – președintele Academiei Române și o masă bogată. Estetica acestei scene, dublată de gesturile teatrale ale unuia dintre cei mai mitizanți istorici români și de versurile de mai sus cântate cu „patimă” (Doamne, iartă-mă!), rămâne o scenă deschisă interpretărilor, pe care fiecare este liber s-o înțeleagă potrivit propriei măsuri – fără a impune o lectură anume.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Era în 1982. În urmă cu 43 (!) de ani. Terminasem facultatea la specializarea Filosofie-Istorie și alesesem, dintr-o listă de posturi din care lipseau orașele mari, un liceu din Deva.
Cursurile de istorie a României din facultate aveau, atunci, un „fir roșu” foarte puternic: unitatea și suveranitatea națională; dreptul legitim al românilor de a fi stăpâni asupra Ardealului, ca parte a României Mari; un drept care, deși poate fi documentat cu probe istorice, a fost obținut foarte greu, dramatic, cu multă suferință, prin eroismul unor lideri intrați apoi în legendă. Viitorii profesori de istorie învățau acestea, urmând apoi să le predea, la rândul lor, generațiilor următoare. Ideile și dovezile istorice erau îmbrăcate în multă emoție identitară și mult romantism, la care cei mai mulți tineri sunt foarte receptivi. Viitorii profesori de istorie erau foarte tineri. Elevii lor erau și mai tineri. În consecință, majoritatea românilor care au mers la școală în România și care au acum mai mult de 50 de ani au încorporat în școală această emoție identitară romantică și au transmis-o după aceea și copiilor lor, indiferent ce li s-a spus acelor copii la școală. Foarte probabil, marea majoritate a celor care au acum mai mult de 30 de ani au încorporat profund această emoție identitară romantică. Pot să nu știe istorie, sub aspect cognitiv (informație, date, dovezi): emoția se încorporează și rămâne, chiar dacă nu reții informația care ți-a fost prezentată.
Când am ajuns la Deva, începuse etapa de austeritate extremă a regimului comunist. Frig, foarte frig în multe case; nu în toate. Rar, foarte rar apă caldă la robinet. Cozi lungi, foarte lungi la alimentele de bază; cine „se descurca” să-și facă prieteni printre gestionarii de magazine și vânzători, le primea fără să stea la coadă. Pe ecranul TV și în presă, multe, foarte multe emisiuni și articole despre „iubitul nostru conducător” și cum creștea nivelul de trai.
Nu mai fusesem niciodată în Ardeal. Aveam să descopăr că ardelenii sunt, cultural, oameni pașnici. Dar nu sunt deloc ușor de controlat politic. În plus, apropierea de granița de vest și coabitarea cu etnii care aveau legături cu țările vecine, făcea ca riscul unor revolte populare să fie mai mare decât în celelalte regiuni. Ca să reducă riscurile, propaganda comunistă a încurajat și finanțat un curent cultural masiv care repeta și întărea mesajul identitar dominant al lecțiilor de istorie: suveranitatea și unitatea naționale; dreptul legitim al românilor de a fi stăpâni asupra Ardealului. Trăiam auster, dar eram stăpâni în „România dodoloață”.
Nu există niciun „aliment” mai bun pentru a hrăni emoțiile și romantismul decât muzica. Tineri interpreți extrem de talentați, al căror vis era să devină recunoscuți social - nu acesta este visul oricăruia dintre noi? -, au fost ghidați către piese muzicale cu texte care vorbeau despre a fi stăpâni, despre eroismul poporului și despre lideri legendari. Muzică populară, muzică folk, muzică corală, chiar și piese de muzică numită atunci „ușoară”. A fost deceniul în care toți, absolut toți, aceia care aveam un pic de „voce” (talent vocal) am învățat și am cântat astfel de cântece. Unii dintre noi le-am evitat pe cele cu „iubitul conducător”, dar am cântat cu toată gura și toată inima „Tu, Ardeal”, „Sus, sus, sus, la munte, sus”, „Treceți, batalioane române, Carpații” și alte asemenea. Era un mod de a ne distra și un liant identitar în grupurile în care ne aflam. Pentru cei mai talentați era și un mod de a se poziționa în grup, de a obține popularitate, admirație, iubire chiar, exact cum sunt acum alte piese muzicale, fără niciun conținut politic.
Un lucru e sigur: Balada/Cântecul lui Iancu și celelalte cântece din același curent cultural al anilor 1980 nu au avut și nu au, pentru marea majoritate a românilor, vreo conotație legionară. Regimul comunist a „înfierat” legionarismul, iar acest fapt excludea o astfel de conotație.
La fel de sigur e, însă, că aceste produse culturale pot fi folosite propagandistic în orice direcție. Regimul Ceaușescu le-a folosit ca hrană pentru un patriotism romantic și ca supapă de descărcare emoțională, pentru evitarea revoltelor: noi le cântam cu bucurie, într-un amestec de distracție și mândrie patriotică. Alții le folosesc astăzi pentru scopuri foarte diferite: interpretările accentuează dramatismul, alimentând ideea „Am fost mari și am decăzut, haideți să ne ridicăm din nou la luptă”. Și într-un caz, și în celălalt, muzica a fost și e folosită ca instrument de manipulare politică.
Cei mai vulnerabili la această manipulare sunt, pe de o parte, tinerii în căutarea identității și a romantismului și, pe de altă parte, suntem noi, aceia care am cântat aceste cântece, fără să ne dăm seama că aveau un rol de manipulare politică.
Avem cu toții nevoie să conștientizăm că aceste piese muzicale au fost și sunt folosite ca instrumente de manipulare, ca să ne putem proteja.
Eu n-aș spune să nu le mai ascultăm și să nu le mai cântăm. Mărturisesc că le ascult din când în când cu drag - îmi amintesc de tinerețe. Avem însă nevoie să rămânem în alertă când le ascultăm/cântăm, să ne activăm foarte tare gândirea critică și inteligența emoțională, ca să ne dăm seama când începem să ne lăsăm manipulați.
E nașpa că zice de "străin" în general sau discutăm despre un străin specific?
Nu de alta dar dacă s-o fi gândit la ruși ar fi cam ciudat să se declare progresiștii deranjați...
A îndrăznit să cânte "Balada lui Avram Iancu"???
Huo, legionarul, cum îndrăznește?
Apropo, "istoricul mitizant" în antiteză cu "demitizantul" boia pe care îl apreciați, nu?
Am o singură nedumerire totuși, când îi bagă pe Dulcan și pe Troncotă în Academie, că Cărtărescu(sic!) le-a mirosit a progresist, câh...