Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Adio, scump tovarăș!” La înmormântarea sa, lui Ion Iliescu nu i-au fost respectate convingerile

Ion Iliescu sicriu

foto: Profimedia

Nu a fost un respect total față de Ion Iliescu la înmormântarea sa, nici din punct de vedere al aderenței și respectului firave din partea societății românești pentru persoana sa și nici din punct de vedere al forțării propriei conștiințe a defunctului de către posteritate. Mai exact, este vorba de teocrația prezentă prin impunere față de memoria și față de întreaga concepție de viață a lui I. Iliescu. La funeraliile sale naționale, acestui președinte nu i-au fost respectate convingerile ateiste și de liber cugetător, de comunist convins care a fost „forțat” pe năsălie să fie un adevărat credincios practicant. Mai exact, nu au fost respectate rețetele „antropologiei funerare comuniste” centrate pe acel „Adio, scump tovarăș!”.

Această impunere a venit probabil dinspre două direcții: fie dinspre BOR, care s-a băgat în seamă mai mult decât trebuie, fie dinspre cei apropiați, dinspre partidul pe care l-a întemeiat, un partid continuator, cel puțin prin persoana lui I. Iliescu, al partidului comunist de dinainte și de după 1989. Mai simplu spus, I. Iliescu nu a fost respectat în mod deplin, deși fidelii de astăzi ai defunctului președinte au reacționat plini de îmbufnare și supărare nevoie mare la criticile venite dinspre anumite forțe politice care nu au agreat aceste funeralii naționale. Iată cum epigonii comuniști de astăzi au devenit mai creștini decât creștinii, mutre pioase și pătrunse ipocrit de trăiri creștine în timpul slujbelor de înmormântare.

Lui I. Iliescu i-au fost dedicate două slujbe, una a prohodului și cealaltă de înmormântare, oficiate de un sobor de preoți în frunte cu un înalt ierarh patriarhal, care au înghițit faptul că I. Iliescu, reprezentant de seamă al comunismului, a fost un dușman ateu al bisericii și au trecut cu vederea că cei prezenți își făceau cruce total stângaci și stânjeniți de această gestică creștină. Biserica este în general iertătoare și îngăduitoare cu cei păcătoși, uneori numai de dragul de a fi vizibilă și în puterea publică, cu o lipsă de decență stridentă și neavenită. Cel puțin putea să oficieze în mod decent o slujbă la nivelul unor preoți de mir, fără să se exhibe în deplinătatea puterii sale pământești și ierarhice. Este vorba, însă, despre o extremă și o supralicitare nefirească extrasă din psihologia colectivă a neamului nostru. Astfel, noi trăim pe extreme, fie într-o stare de totală dezamăgire, de nemulțumire națională, de critică și de văicăreală, de jelanii și bocete fără rest, fie într-o stare înalt entuziastă, de exaltare, de hiperbolizare, de mari avânturi emoționale, de bucurii nemaiîntâlnite și nemaiauzite ca atunci când sportivii români obțin rezultate notabile. În ambele cazuri, cădem în ridicol și în derizoriu. Trăim total și emoțional în viața colectivă, oficiind când răul total, când binele excesiv.

 BOR a dat dovadă de o slugărnicie fără margini și în virtutea unui sergianism întârziat și instrumentat în folosul său evident. Sergianismul a fost o doctrină ecleziologică a Bisericii ruse, condusă de patriarhul Serghei I și a apărut în 1927 în timpul lui Stalin și care promova următoarele: „vrem să fim ortodocși și în același timp să recunoaștem Uniunea Sovietică, patria noastră civilă, ale cărei bucurii și succese sunt și bucuriile și succesele noastre”. Aceeași slugărnicie a exercitat-o și BOR în anul 1953, odată cu moartea lui Stalin, când s-au tras clopotele tuturor bisericilor din România ca omagiu unanim față de „marele învățător” al umanității. Asta îmi amintește un episod din propria familie când mama mea, aflată pe stradă în acele momente într-un grup de vecini, a întrebat ironic dacă odată cu clopotele trase i se va organiza lui Stalin și un parastas. În următoarea jumătate de oră a fost dusă și reținută de milițieni timp de o zi, scăpând cu greu și cu multe intervenții. Trebuie menționat că în cazul lui Stalin biserica a avut o anumită justificare morală de a-l sluji deoarece acesta, în adolescență, a urmat cursurile unui seminar ortodox, fapt ce nu i-a atenuat cruzimea și genocidul pe care le-a comis. În orice situație, dacă Dumnezeu va voi, Iliescu poate fi iertat, prin intermediul sau fără intermediul BOR.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Asta este adevarata față a bisericii, a religiei o doctrină politică, alături de toate celelalte, o invenție umană, veche de, iată 2000 și un sfert de ani. Bazată pe un mit contrafăcut, de un neam pururea urât pentru pacatul de a-și fi ucis eroul, dar mereu strecurandu-se "în fruntea bucatelor ". Nu împiedică nimic biserica să se facă "frate cu dracul" și astfel să suga si de la vii și de la morți. Este singura instituție profitabilă, dar pentru ei, în care, de la un anumit nivel-cel profitabil cu greu poți accede. Și doar "ochiul dracului" deschide ușile. Știu că se vor scandaliza mulți de cele scrise, dar nu-mi pasă. Nu mă interesează habotnicii ipocriți.
    • Like 2


Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult