Are un aer vag nepăsător în lumina rece a dimineții care îi accentuează ridurile. Ridurile astea care în care a săpat o viață de râs, plâns și iubiri. Cochetă, sfidând vârsta, actrița Cornelia Gheorghiu se așează elegant pe canapeaua de lângă catafalcul poetului Emil Brumaru. Poartă o blană ridată, în aromă de parfum scump. Recită în șoaptă, cu voce ușor răgușită, versurile poeziei preferate…
„Dacă iei o portocală
Și-o dezbraci în pielea goală
Ca să-i vezi miezul adânc
Peste care îngeri plâng
Cu căpșune-n loc de ochi
Și aripi de foi de plopi
Se întâmplă să uiți totul”.
De geamurile Palatului Roznovanu se lovesc fulgi mari. Afară, o revărsare de viață. E prima zi de școală a studenților după vacanța de iarnă. Minijupele studentelor sparg monotonia trecătorilor bine înfofoliți.
Înăuntru, fiecare își poartă tăcerile și amintirile.
„- Se amuză de acolo!“, crede Bogdan Crețu, profesor la Literele ieșene. Din colțul gurii i se ițește un zâmbet, pe care îl dedică „Hobbitului”, blogul nonconformist ținut de Emil Brumaru.
Intrarea în Palat s-a deschis în dimineața zilei de luni pentru poet. Catafalcul stă până marți și oricine l-a citit-iubit pe poet poate veni.
Bogdan Crețu spune că, dacă ar trebui să folosească un singur cuvânt pentru a-l descrie pe Brumaru, atunci acel cuvânt ar fi „bucurie”: „Bucurie, un om care s-a bucurat din plin de tot ce a scris, ce a vazut. Dacă i se părea absurd ca cineva să moară i se părea pentru asta - nu te mai poți uita pe stradă, nu mai poți citi…”
„Ţi-s bucile frumoase ca două fenomene
Cereşti ce se întâmplă o dată-ntr-un mileniu,
Pe hărţile stelare ţi le-a-nsemnat alene
Cu mâna lui buimacă de pofte dulci un geniu.
Şi sânii ţi-s cu piscul în nori când stai pe spate
Întinsă în grădina din dosul casei vechi.
Picioare lungi, în carne de trandafir lucrate,
Crăceşti, semeaţă nimfă, până la şapte leghi!
Şi-n pizda ta se-adună toţi fluturii din lume”.
Cornelia Gheorghiu pleacă: „Un nebun fantastic, cu totul și cu totul deosebit“. Parfumul îmbrățișează pentru ultima dată catafalcul.
„Nu trebuie să-l bocim prea mult. Mi-l amintesc când a alunecat pe o coajă de banană. Îmi amintesc când i-am făcut o farsă. I-am trimis niște poeme semnate cu nume feminine și eram eu. Mi-a răspuns într-o revistă. Mi-a propus să trăim un moment romantic pe o insulă”, zâmbește Bogdan Crețu.
„Mi-e sufletul curat ca un pahar
Nemurdărit de buze. Când respiri
Se abureşte fin de amintiri
De care tu, acum, nici n-ai habar.
Oh, ele te vor face să roşeşti:
Căci vei afla ce şolduri tandre ai
(Dacă te uiţi la hergheliile de cai!)
Şi-ncerci cu mine să le-obişnuieşti
Să-şi unduiască-n talia lor fină
Fesele mari care de ea atârnă
Încât mai-mai să cazi pe spate, plină
De năbădăi în clipa ce îţi scurmă
Sânii din faţă, şi ei prea umflaţi
De pofta îngerilor făr' de saţ!”
E încă foarte dimineață, timpul luminii reci și academice. Mă uit în jur. Sunt multe femei. Lui Brumaru i-ar fi plăcut stolul acesta de muze, s-ar fi îndrăgostit pe loc și le-ar fi compus scrisori.
Intră rând pe rând. Cu pălării sau cu pletele în vântul iernii. Tinere sau vârstnice. Unele cu flori, altele cu mâinile goale. Merg direct la catafalc. Privesc, își iau adio și pleacă fără a privi în urmă.
„De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci
După-amiază, când e-atât de bine,
Şi în sufrageriile adânci
Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?
M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui
Rochia moale şi, rămasă goală,
Ne-am bate cu lichioruri amărui
De chimion şi mentă glacială.
Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte
Cine suntem, aproape de mătasă,
Îngenunchind pe paturile sfinte,
Am da cu sufletele noastre foc la casă!”
Uneori, când doamnele pleacă, Emil Brumaru rămâne singur. Răstimp în care meditează același Bogdan Crețu: „Are poeme pe tema morții. Își imaginează că el va sta sub scânduri și va bate din buze. Regretă că nu mai poate vedea toate femeile care vin la catafalc .Ideea era că se amuză de acolo”.
„Sunt curios cum îmi va fi versul final
Oare cu fluturi, poate roua, poate îngeri
O sa-mi străbată clipa-naltă-n mal
Izbit de pieptul emu cu dulci atingeri
De inimă șoptită a rămas
Bun pentru cei acre mă iau de mână
Să îmi strecoare peste gură-o râmă
Ca să o am de mângăiat la parastas.
Și-o să v-aud cum râdeți voi, în soare
Rostogolindu-vă cu galbene popouri
Ale atât de –mpalidatelor fecioare,
Oh, prețuindu-le –calde lingouri
De aur dospit în aluaturi
Luate și de Dumnezeu la dânsu-n paturi…
Ci eu, mofluz, sub scânduri bat din buze
În amintirea după-amiezelor confuze
Când sânii sfarmă năstureii de la bluze”.
Tamara, muza din tinerețe a poetului, soția de-a doua a lui Brumaru, stabilită în Statele Unite, nu va ajunge la înmormântare. Rămâne în istoria poeziei erotice românești cu sânii ei trufași.
„Oare cum se moare?
Aşa cum cade o căpşună
Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?“
La ora 5, când întunericul alungă liceenele din case, se aprind felinarele.
E brunetă, cu ochi mari de cadână. Picioarele îmbrăcate în colanți l-ar face pe poet să zâmbească. Își șterge fără sunet ochii. Rimelul curge ușor, dar nu-i pasă. „Iubeam totul la el. Poezia, felul nemaipomenit de a iubi femeia și de a o cânta în versuri. Iubea femeia la modul cel mai absolut, mai pur și mai timid. În ciuda versurilor. Prin versuri făcea toate femeile frumoase”. Se apropie de catafalc și șoptește:
„Ce frumoasă erai azi
Ca un înger care cazi!“
Trei studente timide se apropie cu pas mic. Una blondă, una brunetă și una roșcată. Își fac curaj să intre în Palat. „Nu l-am cunoscut personal. Am venit să îl vedem măcar acum. Nu ne-am făcut curaj până acum. Am citit poeziile și la facultate, și acasă. Tocmai despre asta vorbeam acum, despre pasiunea, iubirea pentru femei“, vorbesc aproape toate deodată și roșeșsc atunci când pronunță sintagma „poezie erotică”.
„Am citit tot. Nimic vulgar, femeia era descrisă foarte frumos“, spune roșcata. Cele trei grații îmi mărturisesc că și-ar fi dorit să fie muze pentru poet.
Oamenii intră și ies. Cum spuneam, mai mult femei. Bărbații însoțesc doamnele. Fără gelozie. La ieșire, unele își aprind țigara de după. Un alt parfum, de fiecare dată. O altă vârstă. O geacă modestă sau un palton negru până la pământ.
Noaptea a început să cutreiere străzile Iașului. La Palatul Roznovanu luminile vor rămâne aprinse toată noaptea. Marți are loc ceremonia funerară.
Ușile principale ale Palatului se închid noaptea. Rămâne deschisă doar ușa laterală, de serviciu. Sau intrarea elevilor, pe care hobbitul va evada pentru o ultimă plimbare pe străzile orașului pe care l-a iubit. Străzile cu femeile în care Emil Brumaru găsea tot timpul ceva frumos. Și când întunericul va fi alungat de lumină, sânii unor femei vor ofta înveliți cu o carte de poezii.
„Ci eu, mofluz, sub scânduri bat din buze
În amintirea după-amiezelor confuze
Cînd sânii sfarmă năstureii de la bluze”.
Iubirile lui Brumaru. Tamara nu voia să mai fie muză
Prin anii 2001-2002, împreună cu o colegă, i-am luat un interviu Tamarei, „muza” poetului. Ne-a uimit patul mare din camera Tamarei. Un pat cu baldachin, așa cum numai în filme poți vedea. Ocupa trei sferturi de cameră. Hainele vaporoase erau aruncate pe umerașe prinse pe pereți. Tamara se săturase să fie muză. Voia sa fie femeie. Cu haină de blană și stabilitate. Voia certitudini, nu versuri. Și așa a plecat Tamara în Statele Unite. Sătulă să fie invidiată de toate femeile, cu sânii și chiloții la vedere pe pagina tipărită.
În 2008, jurnalista Emilia Chiscop scria în „Ziarul de Iași” despre iubirile poetului Emil Brumaru. Emil Brumaru ar fi rîmas, poate, un doctor de dispensar comunal dacă n-ar fi iubit poezia. Iar femeile, marturisea el în interviu, au fost într-un fel salvarea sa. Cine au fost femeile care l-au inspirat pe Emil Brumaru?
A făcut pasiuni nebune pentru Valeria Seciu, Maia Morgenstern, Gabriela Melinescu. A povestit pentru Ziarul de Iași că amorurile lui, în bună parte, seamănă cu poveștile de iubire pe care le trăiesc adolescenții, când scot din sertar vederile cu actori. Ani la rând, spunea cu convingere, a iubit-o pe Valeria Seciu, pe care a văzut-o în realitate doar de două ori. De Maia Morgenstern, pe care a întâlnit-o o singură dată, la nunta lui Mircea Dinescu, pretinde că a fost îndrăgostit până în ultima clipă. I-a scris și o „Invitație” la un banchet. Povestile iubirilor lui Emil Brumaru par ireale. Unele sunt, poate, doar rodul fantasmelor lui.
„Tamara era cea mai inventivă femeie. Era bună, poate, nu de soție, ci de amantă”. Emil Brumaru a povestit pentru Ziarul de Iași că Tamara a fost cea care, timp de 28 de ani, i-a suportat și „fantasmele”, și iubitele reale. Despărțirea de Tamara s-a produs în 2002.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ma intreb, daca Eminescu ar fi fost acolo pe acel catafalc, femeile la fel l-ar fi jelit sau si-ar fi aprins tigara? Eminescu era mult mai elegant si rafinat in descrierea erotica. Era astral, ar fi dus o femeie pana la Demiurg si inapoi, iar apoi din nou pana la inceputurile Universului, nu doar intr-o gradina din spatele casei. Si nu stiu ca Eminescu sa fi folosit cuvinte vulgare in descrierile sale erotice, cel putin nu in versurile sale. Poate in particular... Daca ar fi fost Eminescu pe acel catafalc, mi-as fi lasat sotia sa-l jeleasca si sa-si aprinda tigara.