Ziua în care am mers 7 kilometri, umăr la umăr cu necunoscuți. Antidot împotriva singurătății

foto: vasa / Alamy / Profimedia

În trenul care mă ducea din micul oraș de provincie spre universitate, se întâmpla mereu ceva magic. Nu era dată să urc fără să cobor cu poveștile secrete ale vecinilor de compartiment. Își ventilau viețile cu o sinceritate dezarmantă, iar eu doar ascultam. Când coborau, păreau mai ușurați, mai senini. Și, de câte ori aveam ceva pe suflet, făceam același lucru: împărtășeam celui mai improbabil necunoscut povestea mea, iar după coboram din tren cu o stare bună.

Dar lumea s-a schimbat. Am intrat în era ecranelor. Conversațiile întâmplătoare au devenit ciudate, aproape neavenite. Încet-încet, tăcerea a devenit noua normă. Mai târziu, am descoperit terapia. A funcționat: am găsit un terapeut potrivit și am reușit să-mi păstrez echilibrul. Dar nu întotdeauna ai nevoie să deschizi capitole întregi din viața ta cu un specialist. Uneori e suficient să vorbești, să ventilezi, ca să simți că nu ești singur.

Apoi, într-o dimineață, de vară indiană, am ieșit din nou în lume. Un mic grup de necunoscuți, strâns în jurul lui A. se întâlnea în Herăstrău, în fiecare joi pentru o plimbare. Când am plecat de acasă, mi-am pus căștile în buzunar, pregătită pentru tăceri stânjenitoare. Dar în ziua aceea am mers 7 km pe nesimțite, fără căști în urechi, pe o vreme superbă, umăr la umăr cu alți necunoscuți. Ne-am vorbit cu o sinceritate surprinzătoare - ca demult în tren – într-un mod extrem de eliberator. Chimia creierului mi se schimbase de la mers și de la vorbit cu oameni pe care nu îi cunoșteam, dar față de care nu simțeam nevoia să pun nicio mască. Ziua aceea a fost magică. Și așa, joia, am reînvățat să ne simțim mai puțin singuri.

Nu este doar o impresie personală. Studiile realizat de Nicholas Epley și Juliana Schroder pe navetiștii din Chicago și Londra arată că oamenii subestimează cât de mult îi poate bucura o conversație cu un străin. În orașele mari, unde singurătatea devine o epidemie, aceste interacțiuni aparent nesemnificative pot transforma o zi banală.

„Este dezumanizant să fii înconjurat de oameni și să nu interacționezi cu ei,” spun cercetătorii. Lipsa contactului cu ceilalți ne face să-i tratăm ca pe niște obstacole, nu ca pe ființe umane. Rezultatul? Ne simțim singuri, izolați în orașe cu sute de mii, milioane de locuitori. Iar singurătatea acută pe care ajungem să o simțim ne izolează, radicalizează și polarizează.

În cartea Together Alone: Personal Relationships in Public Places, autorii Calvin Morrill, David A. Snow și Cindy H. White subliniază importanța conexiunilor formate în spațiile publice – baruri, cafenele, restaurante – pentru sănătatea noastră emoțională. Aceste relații, fie ele trecătoare sau durabile, ne amintesc că nu suntem singuri.

Să reînvățăm să spunem „bună” unui străin, să îl întrebăm ce face s-ar putea să fie puțin inconfortabil la început, însă efectele benefice nu vor întârzia să apară. Ce a făcut izolarea din noi nu e necesar să mai menționăm, dar poate că acum e timpul să ne vindecăm folosind inteligența primordială a ființei umane: conectarea la celălalt.

“Salut”, “ce faci?”, “bem o bere?!”, “noroc!” – cele mai banale cuvinte din schema interacțiunii umane s-ar putea să fie, de fapt, bagheta noastră magică în oceanul urban de singurătate.

 Acest articol despre singurătate este realizat cu sprijinul Kozel, promotor al conexiunilor reale si sustinator al comunitatilor locale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp