foto: Getty Images
Acum nouă ani mi-a venit mie ideea că trebuia să tai pomii din livadă, după ce plouase bine câteva zile la rând. Că nu se mai putea aștepta domnule!
Și am luat o scară dublă Made in Turkey, am așezat-o frumos lângă un prun, fără să mă mai intereseze că pământul de sub mine era ca o mămăligă, sătul de apă.
Se spune că fiecare om de pe lumea asta are cel puțin un moment de prostie „epică” în viață. Al meu a fost atunci!
Am urcat scara până la ultima treaptă, să încep tăiatul cu o foarfecă telescopică de la cel mai înalt lacom (așa se numesc crengile tinere fără rod la prun).
În maxim 30 de secunde, scara a început să se scufunde în pământ, dar pentru că nu avea senzori, s-a scufundat mai mult în partea stângă, până când a dispărut… culcată la baza prunului. În cele 5 milisecunde cât eram suspendat prin aer, singura mea grijă era să nu cad pe foarfecă, să mă caute un echipaj SMURD. Dar de ce îți este frică, nu scapi!
Nu am căzut pe foarfecă, dar am căzut pe palma mâinii drepte, mai exact cu zona carpienelor, fix într-un robinet de irigații.
Osul a cedat, s-a spart în trei bucăți, din care una a decis să perforeze pielea, iar metacarpienele erau deja independente, libere pentru 5 mâini separate.
Durere nu am simțit atunci! Ea a venit după!
Am luat o găleată cu apă rece din fântână, un prosop și am plecat la spitalul din Buzău, la Urgențe.
Pe drum deja simțeam că mâna devine un buștean. Era înfășurată în prosop și nu prea aveam bucuria să văd ce se ascunde pe acolo. Simțeam însă sângele cum se prelingea pe degete, pentru că na, astfel de momente de prostie trebuie înfipte bine în memorie.
Ajung la spital cu însoțitor, se completează fișa, se scrie urgență majoră și sunt invitat să iau un loc pe un scaun, la UPU! Unde am stat cam două ore! Mult, puțin, aia a fost!
Deja prosopul mă strângea. Mâna se umflase foarte mult și am decis să încerc să o eliberez, timp în care o doamnă asistentă a decis să vină să mă întrebe dacă sunt ok.
După ce a văzut mâna, ea a mai făcut doi pași, a picat pe scaun, iar colegele ei se chinuiau să o readucă la cele lumești. De mine deja uitase cam tot personalul de la UPU!
Partea bună e că și-au dat totuși seama că nu venisem acolo cu o piesă de Lego care îmi distrusese un strat superficial de piele și ca era chiar o urgență!
M-au luat pe sus, m-au depozitat într-un pat la UPU, mi-au dat un calmant și eu am trecut în lumea viselor.
Cam la o oră distanță m-am trezit în același pat, fără prosop, cu o mână de culoarea nămolului. Și în fața mea era un doctor, la un birou, care vorbea cam așa la telefon:
“Avem nevoie urgent de un echipaj SMURD, pentru transferul cu un elicopter al unui pacient care are hemoragie internă, în urma unei căzături. Moraru Mihai.”
Adică eu.
Am uitat brusc și de mână și de pat, și mă gândeam cum dracu pot să fiu atât de idiot să o pățesc și pe asta, de la doar 1,7 metri înălțime, agățat în prun! Aoleu!
Cu ultimele puteri și niște rămășițe de curaj, îl întreb pe doctor cât de grav e.
Iar el îmi spune:
“Nu e vorba de dumneavoastră, stați acolo liniștit!”
Acum, pe mine mă cheamă Moraru Mihai. Zic: măi nene, care ar fi șansele să fie doi Moraru Mihai în aceeași UPU, același spital, după ce au căzut?
Și îi spun:
“Păi eu sunt Moraru Mihai!”
Doctorul mai ia o fișă de pe birou, se uită și pe aia și zice:
“A, am încurcat eu foile! Nu ești dumneata de trimis la București! Te operăm aici!”
Bucuros că nu am și astfel de probleme, am și uitat de ce naiba venisem acolo.
Dar mă gândeam la celălalt pacient, care chiar lupta cu moartea, contratimp, și mă rugam ca acel elicopter să ajungă cât mai repede să îl ducă la București!
Nu am apucat să mă dezmeticesc, că lângă mine a apărut un domn asistent, cu o atelă. Bine, cu mai multe atele legate de un sistem de prindere.
Și fără să mă anunțe, se apucă el să înfășoare acel sistem peste mâna mea, care deja acum era cam străvezie.
Normal, a încercat să o forțeze să intre, iar eu am mers iar către lumea viselor, acum din cauza acestei “tehnici medicale” deosebite.
M-am trezit la secția de radiologie, unde trebuia să îmi facă “poza” la mână.
Am plecat cu poza aia înapoi și concluzia a fost: “operație”.
Zic: nu pot.
“Păi de ce?”
Pentru că nu pot! În cât timp trebuie făcută operația?
În maxim două zile, îmi spune doctorul.
Ok, zic, plec la București și mă programez pentru poimâine.
“Și semnați?”
Semnez!
“Dar să știți că avem condiții ok aici!”
“Dar nu de asta!”
“Atunci?”
Păi mâine soția mea e programată la maternitate, așteptăm un băiețel și am acasă și o fetiță de 3 ani de care trebuie să am grijă.
Faceți ce trebuie acum, dar operația nu se face nici azi, nici mâine, ci peste două zile.
În acest timp, un medic mă aude și vine lângă pat:
“Auzi, am eu altă variantă, dar nu trebuie să știe nimeni!”
“Hă?!”
“Vino la etajul X cu însoțitorul!”
Am mers la etajul X, unde se puneau mâini și picioare în ghips.
Acolo mi s-a explicat varianta magică : punem oasele la loc, prin presare, și ghips după, cu atelă. Facem încă o radiografie să ne asigurăm că e bine și asta e!
Mi s-a părut simplu, dar nu știam ce mă așteaptă.
M-am prins însă când în cameră au apărut doi paznici mai corpolenți și am văzut că sunt legat de un pat de metal din anii ’30!
După ce medicul le-a făcut paznicilor instructajul, mâna mea dreaptă a fost zdravăn legată de marginea patului.
Când medicul a strigat „Trageți!”, eu eram iar în lumea viselor.
Când m-am trezit, la câteva minute, doctorul îi certa pe paznici că nu au ținut de degete suficient timp pentru a prinde atela.
Și am auzit iar:
“Trage!”
Și m-am scufundat iar în lumea viselor.
M-am trezit mai târziu un pic. Aveam un ghips frumos, nou-nouț, iar paznicii erau deja plecați din sală.
Am refăcut radiografia. Totul ok, am scăpat de operație!
Și am ajuns acasă îngrijorat pentru ce urma a doua zi.
Iar a doua zi a venit pe lume Matei, care mâine împlinește nouă ani.
Și mergând atunci eu la maternitate, cu mâna în ghips, în parcarea spitalului dau cu piciorul stâng într-o bucată de metal ieșită din asfalt.
Că așa a fost să fie.
Merg în sala de așteptare, pentru a fi strigat și a merge să îmi văd soția și fiul.
Aveam mâna dreaptă în ghips și șchiopătam cu piciorul stâng.
O asistentă mai în vârstă mă strigă:
“Moraru!”
Mă ridic în starea aia de pe scaun, încercând să merg cât pot de repede la liftul unde doamna aștepta.
Doamna se uită la mine, eu cu mâna praf, piciorul țăndări ( mergeam ca o gorilă care aleargă după cineva ) și zice, analizându-mă atent din cap până în picioare:
“Matale ești tatăl?”
“Da!”
La care ea spune:
“Aha! Și de când sunteți așa?”
“De o viață”, zic.
“M-am născut în ghips!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.