„Noroc că stau eu cu tine, pentru că altfel nimeni nu te-ar băga în seamă”. Despre abuzul psihologic: abuzul în cuplu

foto: Andriy Popov / Panthermedia / Profimedia

Abuzul psihologic este acel tip de abuz care nu se vede sub forma unor răni fizice, dar care poate să conducă la răni emoţionale mult mai adȃnci şi mai greu de vindecat. Am descris aici abuzul parental, a venit momentul să detaliez şi abuzul în cuplu.

S-ar zice că o persoană adultă are mai mute şanse de a identifica şi respinge abuzul emoţional; şi totuşi acesta se întȃmplă destul de frecvent. De multe ori persoana abuzată în cuplu a fost supusă şi abuzului parental, deci cumva trăieşte cu impresia că acesta este ceva normal. În plus, în cuplu rar abuzul apare încă de la început: în prima perioadă lucrurile par roz, plus că oamenii trăiesc cu acea impresie (promovată în media) că „dragostea le rezolvă pe toate”. Dar lucrurile evoluează pe nesimţite, şi după un număr de luni, sau de ani, unul din partenerii de cuplu se poate regăsi traumatizat de comportamentul celuilalt. E drept că nu este lovit, şi că poate alte tipuri de „păcate” conjugale (cum ar fi infidelitatea, alcoolismul, sustragerea resurselor financiare) nu se petrec, dar totuşi abuzul există.

Înainte de a trece mai departe, sunt datoare cu o precizare: abuzatori pot fi în egală măsură şi bărbaţii şi femeile, iar folosirea genului masculin în ceea ce urmează desemnează un abuzator generic, care poate fi extrem de bine să fie si femeie, nu doar bărbat.

Un prim semn de abuz psihologic este controlul excesiv: de la gelozia insistentă, care impune raportarea cu minuţiozitate a oricărui pas făcut de celălalt, dar şi controlul telefonului, al conturilor în media, al e-mail-urilor, pȃnă la controlul tuturor deciziilor de către abuzator (aceasta incluzȃnd accesul limitat la contul bancar comun, luarea deciziilor fără a-l consulta pe cel în cauză, ignorarea părerilor celuilalt, etc). Acest tip de control merge mȃnă în mȃnă cu izolarea socială a partenerului abuzat, care este separat de prieteni (consideraţi necorespunzători), de familie, eventual chiar de colegii de la job (munca de la distanţă sau certuri frecvente legate de interacţiunile prea strȃnse de la birou).

Odată izolat partenerul, abuzatorul începe să îl diminueze pe celălalt: îi ia în rȃs opiniile, îi minimizează realizările, îi arată că nu s-ar fi putut descurca singur, uneori mergȃnd pȃnă la afirmaţii de genul „noroc că stau eu cu tine, pentru că altfel nimeni nu te-ar băga în seamă”. Acest lucru vine la pachet cu ameninţări frecvente („încetează, pentru că altfel plec”), cu crize de furie excesive şi complet imprevizibile, şi cu blamarea tuturor actelor celui abuzat. Problemele cuplului devin cumva a fi din vina celui abuzat, care „niciodată” nu a fost suficient de bun, care „totdeauna” a făcut greşeli, care „mereu” a fost nerezonabil, şi aşa mai departe.

Orice încercare a celui abuzat de a-şi exprima nemulţumirea este bagatelizată („ai luat tu în serios ceva ce am spus la nervi”, „exagerezi, ca de obicei”, „vai, cȃtă dramă poţi face din mimic”) iar dacă acesta insistă să îşi apere punctul de vedere atunci este ignorat, tratat zile întregi cu tăcere.

Oricum abuzatorul deja ştie foarte bine care sunt punctele nevralgice ale abuzatului, ştie ce să spună pentru a-l răni, iar dacă abuzatul reacţionează emoţional, atunci vina de a fi provocat o ceartă se întoarce asupra lui. In certurile astea se poate întȃmpla ca abuzatorul să distrugă lucruri (nu pe ale sale, ci pe cele folosite de abuzat sau dragi acestuia); evident că în final acest lucru nu a fost făcut cu intenţia de a răni, ci fie din greşeală fie pentru că „uite în ce hal de nervi m-ai adus”. Tot în acest mod apar impuneri excesive, de tipul „mȃine nu mai mergi la job/la doctor/nu mai ieşi din casă, pentru că aşa am decis eu, m-ai supărat foarte rău”.

Cȃnd cuplul abuzat-abuzator iese în public, abuzatorul devine brusc extrem de politicos cu abuzatul, dar in acelaşi timp îl presează să tacă, vorbeşte peste el, şi se împăunează cu realizările celuilalt. În acelaşi timp, în spaţiul intim, abuzatul este mereu jignit, este numit cu cuvinte denigratoare („proasto”, „inutilule”, „idiotule”, „toanto”), limbajul devine bogat în imprecaţii, iar la final orice încercare de a corecta acest lucru este dus în derizoriu („te alintam şi eu”, „glumeam”, „hai, că nu vorbeam serios”). În acelaşi timp şi capacităţile abuzatului sunt diminuate („tu la asta nu te pricepi”, „degeaba încerci pentru ca nu o să-ţi iasă”, „nu te duce pe tine capul să faci asta”). Abuzul conţine şi denigrarea repetată a aspectului fizic („te-ai îngrăşat”, „arăți ridicol”, „de ce să-ti cumperi ţinuta asta, nu ai unde să o porţi”, „ce-ţi trebuie ţie fitness?”) urmărind să mineze complet încrederea în sine a celui abuzat.

De ce se întȃmplă oare acest lucru? De ce se transformă unii parteneri de cuplu în abuzatori?

De multe ori în spatele abuzului se afla teama abuzatorului că va fi părăsit, că va fi găsit insuficient, şi îşi ascunde aceste temeri în spatele unui comportament agresiv. Alte persoane aşa au învăţat în familia de origine, şi aplică acelaşi model, pentru că nu ştiu, sau nu pot să facă mai bine. Uneori este vorba de tulburări de personalitate ale agresorului (tulburarea de personalitate narcisică sau antisocială). Dar în orice caz, dacă abuzarea copiilor continuă pentru că aceştia nu pot ţine piept unor adulţi, în cazul abuzului în cuplu propagarea acestuia are loc cu „complicitatea” abuzatului. Nu, nu vrea să spun prin asta că de fapt abuzatul „si-a căutat-o cu lumȃnarea”, ci că a permis acest lucru. Fie că nu a identificat că ceea ce se întȃmplă este un abuz, fie că a trăit cu impresia că supunȃndu-se va face lucrurile să meargă mai bine, fie a fost sfătuit de familie/prieteni să fie înțelegător sau flexibil, fie că deja cȃnd şi-a dat seama de abuz este atȃt de la pămȃnt încȃt nu mai crede că are resurse pentru a se ridica.

Cu toate acestea, abuzatorul nu va înceta atȃta vreme cȃt victima îi permite să o abuzeze în continuare. Cam singura soluţie este refuzul ferm al abuzului. Dacă victima identifică abuzul atunci poate să îi ţină piept: neasumȃndu-şi vina, refuzȃnd să facă ceea ce îi cere imperativ abuzatorul, refuzȃnd continuarea discuţiilor în care vina este aruncată asupra victimei, afirmȃndu-şi drepturile. Probabil că va avea nevoie de susţinere, şi pe aceasta o poate căuta la rude, la prieteni, uneori în terapie. Este posibil ca un răspuns ferm din partea victimei să atenueze mult abuzul; iar dacă abuzatorul nu ştia sa procedeze altfel este posibil să înveţe un nou comportament. Alteori însă acest lucru nu este posibil, iar distanţarea de abuzator prin ruperea relaţiei poate fi singura soluţie.

Nu spun că este uşor; rezultatul abuzului este de obicei minarea încrederii în sine a celui abuzat şi dezvoltarea convingerii că viaţa fără abuzator ar fi imposibilă. Lucrurile nu stau însă deloc aşa; poate ca viaţa ar fi mai grea economic, poate că ar trebui trecut prin multă durere şi efortul de reconstrucţie ar fi dificil, dar cu siguranţă că rezultatele vor merita pe deplin.

articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp