foto: Getty Images
Toţi am auzit cuvântul abuz, dar probabil că majoritatea îl asociază cu violenţa, cu neglijarea severă sau, şi mai rău, cu abuzul sexual. Mai rar oamenii iau în considerare şi abuzul psihologic, mai ales că acesta este mai puţin reglementat legal, dar şi mai greu de dovedit, pentru că, spre deosebire de violenţă, abuzul psihologic nu lasă urme vizibile, care să poată fi documentate de un certificat medico-legal.
Şi totuşi abuzul psihologic există şi se poate petrece la multe niveluri: în familia de origine, în cuplu, la şcoală (bullying), la locul de muncă (mobbing), ba chiar şi în mediul online (cyber-bulying). De aceea doresc să dedic articole separate fiecărui tip de astfel de abuz, în speranţa că astfel va putea fi identificat şi stopat mai uşor.
Voi începe cu începutul, cu alte cuvinte cu copilăria. IÎn multe situaţii atunci începe abuzul psihologic, de multe ori asociat cu aparente condiţii foarte bune (locuinţă adecvată, îngrijire fizică bună, investiţie în activităţi de dezvoltare cum ar fi lecţii de limbi străine, muzică, ore de sport, etc). Aparent părinţii se străduiesc pentru binele copilului; şi totuşi, asta nu exclude abuzul.
Un comportament abuziv îl constituie critica cvasi-constantă; orice ar face copilul, fie nu este suficient de bine, fie este altceva care trebuia făcut în plus. Tot abuz este şi umilirea copilului care face o greşeală; de la a fi „pus la colţ”, pȃnă a i se reaminti ani de zile de o situaţie care pentru copil este jenantă.
Alt abuz este neglijarea emoţională; mulţi copii sunt pedepsiţi prin tăcere sau ignorare, iar această ostracizare de către părinţi îl convinge încet-încet pe copil că el este insuficient.
Expunerea copiilor la certurile părinţilor este o altă formă de abuz; se poate ca fiecare părinte să se poarte frumos cu copilul în schimb între cei doi să fie discuţii în care de multe ori apare copilul ca argument. A asista la asta, sau la vorbe grele aruncate între părinţi pe o bază cvasi-zilnică înseamnă a încărca psihicul nedezvoltat al copilului cu un tip de emoţii negative şi temeri pe care acesta nu le poate gestiona. Un copil care asistă la certurile părinţilor nu doar că deprinde un mod violent de rezolvare a conflictelor, dar se şi teme că de aici pȃnă la destrămarea familiei nu mai e decȃt un pas, deci nu se poate simţi în siguranţă.
Uneori copiii sunt luaţi drept aliaţi de către unul sau ambii părinţi aflaţi în conflict, sau făcuţi vinovaţi („uite ce ne face tatăl tău”, „mama s-a supărat pentru că tu nu ai fost cuminte”, „stai liniștit pentru că altfel stȃrneşti mȃnia lui …”, „tatăl/mama ta ne-a lăsat”). Tot abuz este, deoarece vina nu are cum să fie a copilului, iar povara pusă pe umerii lui este copleşitoare.
O altă formă de abuz este ameninţarea copilului cu pedepse extreme: „te dau afară din casă”, „vine monstrul şi te ia”, „te dau la o casă de copii”, „să pleci din casa asta dacă nu faci…”, „dacă nu vii acasă la timp vei găsi uşa încuiată”, „eu nu-ţi mai dau de mȃncare, dacă nu …”. Probabil că nici un părinte care rosteşte asta nu o intenţionează, iar un adult îşi poate da seama că ameninţarea nu are conţinut real, un copil însă nu, iar o teamă de acest tip lasă urme extrem de grele în sufletul micuţilor.
Uneori chiar şi tonul vocii părinţilor poate reprezenta un abuz: a cere orice pe voce răstită, a avea un ton ameninţător sau mereu nemulţumit ori scȃrbit înseamnă pentru un copil că ceva nu este în ordine.
Ce reacţie au oare copiii abuzaţi psihologic?
Ei bine, pot fi mai multe tipuri de reacţii. De obicei apare o scădere dramatică a stimei de sine, alături de anxietate. Un copil speriat are dificultăţi în a explora lumea şi se dezvoltă ca tȃnăr şi ulterior adult temător, nesigur pe sine şi cu dificultăţi atȃt în a relaţiona cȃt şi în a-şi ocupa locul în societate.
Unii copii încearcă să intre în voie adulţilor, şi astfel ajung perfecţionişti. Perfecţionismul este un adevărat sac plin de pietre pe care acesta îl poartă toată viaţa în spate, şi care apare ca element transdiagnostic în multe tulburări cum ar fi depresia, anxietatea, comportamentul suicidar, tulburările alimentare, etc.
Alţi copii devin apatici, deprimaţi, lipsiţi de speranţă, se autoizolează, încearcă pur şi simplu să „se şteargă din existenţă” convinşi fiind că însăşi prezenţa lor în familie a dus la nefericirea părinţilor, în timp ce alţii se maturizează forţat, ajungȃnd să considere că menirea lor în viaţă este să fie sprijinul unui părinte-victimă.
Alţi copii se revoltă, iar revolta lor sună cam aşa: „Nu sunt suficient de bun? Ei bine, în cazul acesta o să fiu rău!”. Aşa că devin recalcitranţi, turbulenţi, agresivi, ulterior dezvoltă comportamente antisociale.
Un alt mod de a trata abuzul este deplasarea traumei spre altcineva, iar copiii abuzaţi acasă pot deveni abuzatori ai colegilor lor.
In cazuri extreme copiii ajung să fugă de acasă – fie că fug efectiv, fie că fug complet din existenţă: adică ori se retrag în comportamente de tip escapist (jocuri sau traiul în lumea virtuală), ori, în cazuri extreme, recurg la suicid.
Ce e de ştiut despre abuzul psihologic din copilărie este că acesta nu dispare odată ce copilul a crescut; deşi de multe ori este ignorat, aparent uitat (de fapt disociat, izolat) acesta continuă să producă efecte, pȃnă cȃnd tȃnărul sau adultul decide mai întȃi să îl recunoască şi apoi să îl vindece (lucru care de multe ori ajunge să necesite mult efort, eventual în terapie). Dar uneori acest abuz rămȃne neconştientizat, iar copiii abuzaţi pot să devină la rȃndul lor părinţi abuzatori, parteneri de cuplu abuzatori, sau colegi/şefi abuzatori. Astfel ciclul abuzului se reia, de la o generaţie la alta … pȃnă cȃnd cineva decide, în mod conştient, să îl întrerupă.
articol publicat anterior pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.