„Rana ta s-a cicatrizat frumos”

După un drum de zece ore cu trenul, cu câteva zile înainte de Crăciun, timișoreanca Corina Untilă a ajuns la destinație: Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă din București.

Victimă a Revoluției din 1989, „eroină” a democrației, femeii i-a fost tăiată indemnizație de invaliditate nerevizuibilă în acte. „Nu mai corespunde gradului de invaliditate trecut în acte, criteriile s-au schimbat odată cu promulgarea noii legi din 2010!”, au informat-o sec medicii bucureșteni. Comisia de Expertiză din București a contestat după șase ani decizia uneia locale din Timișoara, dat fiind faptul că noul cadru legislativ al Legii 341 prevede alte încadrări. Și că „rana s-a cicatrizat frumos”, așa cum i s-a spus femeii de către specialiști.

Schimbări birocratice în fața cărora fosta revoluționară nu are drept de apel decât în instanță.

Cazul ei nu este, de altfel, unul izolat. Numărul revoluţionarilor a scăzut drastic în ultimii ani. De la peste 22.000 în 2010 a ajuns la mai puţin de 3.000 de persoane în prezent, potrivit listei furnizate de Secretariatul de Stat al Revoluţionarilor (SSPR) și publicate în Monitorul Oficial. Au fost excluşi revoluţionarii din oraşele în care nu au avut loc evenimente sângeroase şi militarii, angajaţii Serviciului de ambulanţă şi cei din mass-media, categorii care se aflau la datorie. De asemenea, doar cei care au participat la evenimente până la fuga soţilor Ceauşescu au putut solicita revalidarea certificatelor de revoluționari. O altă parte a revoluţionarilor au fost doborâţi de CNSAS, după ce au fost deconspiraţi drept colaboratori ai fostei Securităţi.

„Revalidarea” revoluționarilor era o operațiune așteptată de multă vreme, dată fiind realitatea că, imediat după 1989, mii de impostori și-au procurat certificate de participant la Revoluție cu scopul de a beneficia de avantajele materiale pe care le ofereau respectivele documente. Pentru a nu se mai repeta greșelile trecutului, noile certificate se dau printr-o sită cu ochiuri mici, în care se opresc uneori și revoluționari veritabili. Corina Untilă simte că i s-a făcut o nedreptate, în timp ce ne povestește Revoluția ei.

Corina pe vremea când nu avea „cicatrici frumoase”

Corina Untilă a fost împușcată în spate pe 17 decembrie 1989, iar din aceea zi a învățat că e de ajuns un singur glonț să îți schimbe întreaga viață. Membrii Comisiei de Expertiză Medicală au considerat că nu mai merită „ajutorul” și că la cei 44 de ani, Corina „arată foarte bine”. Un înveliș de tinichea lucitor al unui conținut șubrezit care induce în eroare și naște suspiciuni.

„Ce ar fi vrut să vadă? O femeie total neîngrijită, ca o cerșetoare, care nici nu se mai spală? Statul ne mai împușcă o dată?!”, se întreabă retoric. Femeia avea 18 acum 26 de ani. O vârstă la care ești prea matur pentru a nu-ți da seama ce se întâmplă și prea tânăr pentru a te gândi la riscuri.

Pe 17 decembrie, Corina a riscat. „Ca tineri, conștientizam ceea ce se întâmplă. În România acelor ani, aveai două posibilități: fie deveneai membru de partid, fie fugeai peste granițe!”. A ales-o pe cea de-a treia, să se revolte și să creadă în schimbare. „Atunci când prin fața blocului nostru a trecut un grup de manifestanți, eram cu tata acasă. Voiam să ies în stradă și nu m-a lăsat. Și atunci am plecat”, povestește femeia. Își amintește afecțiunea, solidaritatea și prietenia care i-a legat pe opozanți, cum bunul fiecăruia devenea al tuturor, de la un simplu pachet de țigări Carpați la câteva pătrățele de ciocolată. Un timișorean se afla în acea zi de 17 decembrie 1989 în toiul pregătirilor pentru Crăciun: bătea un covor în fața blocului când manifestanții au trecut pe bulevard. A lăsat bătătorul și covorul deoparte și a venit în mulțime. „Toți l-au aplaudat!”, povestește Corina.

Foto Guliver Getty Images

În prima zi de proteste, pe 16 decembrie, Corina a scăpat. În ziua în care Armata și Miliția au început să-i aresteze pe protestatari, după ce i-au înconjurat strategic din toată părțile. „Ce vreți să facem acasă, nu avem apă, nu avem curent, avem viața pe care o avem, aici poate fi mama ta, sau fratele tău!”, exclamau oamenii. Militarii nu s-au lăsat înduplecați. În ambuscadă, Corinei i-au căzut cheile pe jos. Și-a dat seama că ridicându-le, risca să fie „înghițită” de mulțimea panicată în care se activase instinctul de supraviețuire.

Potrivit cifrelor din Penitenciar, 900 de oameni au fost arestați în acea seară. Corina s-a ascuns într-o scară de bloc, „între etaje”. Îi era frică, o frică care-i coloniza fiecare părticică de trup și care o trăda printr-un tremurat necontrolat al degetelor. Nu în fiecare zi poți vedea cum Armata lovește tineri și bătrâni cu patul puștii.

A stat acolo pitită de la 1 noaptea până dimineață, la 5.30, alături de alți 11 oameni. De pe la 6.00 au început să iasă doi câte doi la tramvai. „Era plin de Miliție și de Armată la acea oră pe străzi. Oamenii mustăceau, se simțea o complicitate care-i lega, o fraternitate”.

A ajuns acasă. Se auzeau elicoptere care survolau orașul, Timișoara era în fierbere, se scandal la unison „Jos Ceaușescu!”, „Vrem libertate!”, „Jos comunismul!”. După ce și-a încălzit apă la mașina de spălat Albalux, a ieșit din nou în stradă, ajungând din Circumvalațiunii, o zonă din sudul orașului, în centru. Câțiva timișoreni au intrat în librării și au luat toate cărțile comuniste de pe rafturi. Le-au dus afară și le-au dat foc pe asfalt. Voltaire și Rebreanu nu au fost atinși de nicio scânteie. Focul maculaturii comuniste ardea mocnit lângă Hotel Timișoara. „Timișorenii puteau în sfârșit să afirme ceea ce simțeau, să distrugă simbolurile unei doctrine”, explică femeia. În timp ce unii ardeau cărți, alții spărgeau un magazin de blănuri.

„Hai să fugim, că ăștia trag în noi!”

Corina s-a alăturat coloanei existente între Catedrală și Primărie și, împreună cu sute de manifestanți, s-a îndreptat spre Complexul Studențesc. Exista zvonul că studenții au fost închiși în camera pentru a nu se putea alătura revoluționarilor. Cea mai mare parte era plecată acasă în vacanța de Crăciun. De acolo, tânăra a plecat în convoi spre Podul Decebal la capătul căruia îi aștepta Armata. „Hai să fugim, că ăștia trag în noi!”, i-a spus la un moment dat un coleg, a cărui față a recunoscut-o în rândurile din față ale coloanei. Fata nu avea unde să se ascundă. În stânga era Bega, în dreapta un gard din fier, înalt de doi metri, în față așteptau soldații, iar din spate venea mulțimea.

Mai multe coloane ale Armatei au început să tragă în oameni. Se auzeau urlete şi implorări. Corina a simțit deodată o lovitură ascuțită în spate. A rămas blocată în picioare, iar salvarea ei a reprezentat-o o mână care a tras-o la pământ. În jurul ei erau morți și răniți, iar împușcăturile doborau în fiecare minut noi victime. Șiroiaie reci îi curgeau pe șira spinării, îi era frig și simțea că nu mai poate respira. Nu mai avea glas și tot ce voia era să ajungă la spital. A avut puterea să se ridice și să se întoarcă din drum, pe lângă gard, să nu fie „țintită”. Un alt glonț a ricoșat lângă pantoful ei. Nu a fost decât o sperietură. A ajuns la un grup din spate și i-a implorat pe câțiva tineri să o ajute. A fost urcată într-o mașină, împreună cu alți cinci răniți, și dusă la Spitalul Județean. Comisia de triere i-a luat mai întâi în operație pe cei care erau gata să moară: împușcați în cap, oameni cu măruntaiele pe afară sau pe cei rămași fără mandibulă.

Țigara de după măcel

În acea atmosferă, colegul, împușcat în picior, a cerut o țigară. „E poate ultima pe care o mai fumez!”, i-a zis tânărul în timp ce-și lega mai strâns cârpa care-i oprea sângerarea. Un medic a scos din halat o țigară ieftină și i-a oferit-o. După câteva ore a venit și rândul Corinei în blocul operator. În lipsă de anestezic, fetei i-a fost scos glonțul pe viu, după ce un doctor i-a băgat un deget în rană să vadă exact cât de adânc e băgat în carne. A fost ținută în comă indusă până în ziua de Crăciun. Pe holurile spitalului, își aduce ea aminte, umblau în acea zi tineri care îmbrățișau răniții și le mulțumeau pacienților. Abia trezită din comă, Corina a aflat că Ceaușeștii au fost împușcați, dar bucuria de a fi scăpat de dictator a fost umbrită de gândul că ar putea rămâne paralizată: nu-și simțea picioarele. Gând transformat în frică odată cu citirea diagnosticului: nu mai avea o coastă, glonțul îi atinsese plămânii și ficatul.

Primii ani de democrație ai revoluționarilor

Primul an de după Revoluție, unul în care se distilau apele tulburi ale democrației, a prins-o pe Corina acasă. Recuperarea a durat luni întregi: o durea tot corpul și se mișca foarte greu. Noaptea avea coșmaruri și se trezea urlând sau plângând. Părinții îi reproșau copilei că nu a stat potolită în casă. În '90, răniții de la Revoluție au fost chemați în fața mai multor comisii pentru evaluări și încadrați în grade de invaliditate. A obținut atunci o locuință, un teren agricol care valora în 1991 - 1100 de mărci , „foi de tren”, 12 cupoane de transport gratuit, și spitalizare gratuită. Abia în 2003, după multe drumuri la comisii și comitete, a obținut o indemnizație definitivă.

În tot acest timp, Corina a înființat „Asociația 17 decembrie 1989”, pentru a păstra legătura cu cei care o puteau înțelege cel mai bine: revoluționarii răniți în acea zi la Timișoara.

„De fiecare dată când mă uit la imagini în care mulțimile iau străzile cu asalt, ieșindu-și din pielea rutinei zilnice, cu mici drame, mici bucurii și mici banalități, ca să strige cât îi țin plămânii lucruri care-i animă, ca organism colectiv, mă apucă o emoție greu de explicat. Văd înregistrări cenușii de la revoluție, cu puricii de VHS care desenează mulțimi de cojoace și căciuli de blană, aburi ieșind cu fiecare ”Libertate!” strigată, și nu-mi pot scoate din cap poza asta, un flash dintr-o istorie veche de când lumea, în care oamenilor nu le-a mai păsat, pentru o vreme, de confortul lor imediat, și s-au aruncat cu capul înainte” e un fragment pe care Corina îl are notat în agendă.

Corina Untilă ar fi vrut să muncească ca orice femeie normală, dar nu a putut. Se mișcă greu, e fragilă, iar fiecare răceală o doboară de la prima tuse. Încă din primele zile ale toamnei, face tratamente pentru creșterea imunității. S-a pricopsit cu un astm, dar nu se plânge. Chiar dacă pare a avea o stare de sănătate „rezonabilă”, femeia se simte rău.. Respiră greu, face frecvent apă la plămâni, iar un lob al ficatului este înjumătăţit. Nu mai are o coastă, dar acest detaliu nu pare a conta prea mult.

Ba mai mult, medicii din Capitală au înștiințat-o că ar exista posibilitatea să returneze banii luați în ultimii șase ani. „Pentru că sunt alte criterii!”, i s-a spus pe un ton expeditiv, deşi nu Corina a fost cea care le-a stabilit. În București, spune ea, că doctorii din Comisie au umilit-o, făcând-o să se simtă „ca ultimul pământean”.

În fața Comisiei de Evaluare a Capacitătii de Muncă din București sunt chemați, rând pe rând, toți foștii revoluționari care sunt încadrați în grade de invaliditate. Anual. Din cealaltă categorie, a „nerevizuibililor”, se aleg în mod aleatoriu în anul curent. De exemplu în 2015, trei astfel de revoluționari timișoreni din cei 12, au fost chemați la București. Corina Untilă s-a numărat printre ei. „Cred că este o politică foarte clară să ne desființeze de tot, legea noastră nu este organică și poate fi anulată oricând , e la bunul plac al politicienilor care vor să manipuleze chiar și istoria în folosul propriu. Ciudat este că în atâția ani nu s-a interesat nimeni ce se întâmplă cu noi, dacă suntem integrați social, psihic, dacă mai existăm... Exact când s-au împlinit 26 de ani de la Revoluție, în data de 17 decembrie 2015, ne-au băgat în Comisie , asta că să înțelegem absurdul existenței noastre”, crede femeia.

„Noi nu ne-am împuşcat singuri!”

Corina Untilă doar s-a supus unor legi, fără a cerşi milă sau bani, ci doar dreptul de a-i fi respectată demnitatea de om care a luptat pentru o lume mai bună și liberă. „Noi nu ne-am împuşcat singuri, noi nu suntem bolnavi din cauza unei boli sau a unui accident de muncă, nu suntem infractori!”, spune Corina.

Anul viitor, cei 2.700 de revoluţionari rămași după reevaluări succesive și radieri vor primi certificate cu titlu de „luptători cu rol determinant“ în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Potrivit Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), instituţia care a analizat dosarele, ei vor încasa, din bani publici, indemnizaţii lunare cuprinse între 2.600 şi 4.500 de lei lunar. Sume deloc neglijabile, dacă ne gândim că un veteran de război este răsplătit cu 135 de lei lunar, iar salariul unui profesor debutant abia depăşeşte 1.200 de lei.

Totul vine ca urmare a unei Ordonanţe de Urgenţă emise, în decembrie 2014, de Guvernul Ponta, prin care s-a hotărât o nouă rundă de verificări în rândul revoluţionarilor şi instituirea unui nou tip de indemnizaţie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp