Când eram copil, credeam că părinții sunt neclintiți în fața timpului. Nu nemuritori, dar suficient de puternici încât lumea să stea sprijinită pe ei fără să se clatine. Apoi vine ziua în care unul îți lipsește. Nu pleacă pur și simplu, ci dispare din structura invizibilă a vieții tale, ca o grindă de siguranță scoasă dintr-o casă care continuă, totuși, să stea în picioare.

Prin prezența lui N. Dan în clubul privat al lui Trump (statutul de observator nu înseamnă nimic, contează prezența președintelui) alături, din toată Europa, de Ungaria, Bulgaria și Kosovo, România se consacră politic (nu militaro-strategic) în poziția de țară de clasa a doua, sau viteza a doua, în UE.

Discursul șefului diplomației americane, Marco Rubio, la Conferința de Securitate de la München a fost primit de mulți cu un val de ușurare după șocul creat anul trecut de tonul combativ al vicepreședintelui JD Vance.

Invitat în emisiunea „În fața ta” de la Digi24, Sorin Costreie, consilier prezidențial pentru educație și cercetare, a vorbit despre limitarea accesului minorilor la rețelele sociale.

Cea mai bună relansare economică este să lași mai mulți bani în privat. Să lași privatul să crească, să se dezvolte, să pună în valoare avantajele comparative și competitive la nivel de națiune. Să îl încurci cât mai puțin. Să nu îl zăpăcești de cap prin tot felul de subvenții și ajutoare de stat, mai mult sau mai puțin mascate. Să lași cât mai liber piețele ca ele să formeze prețuri cât mai aproape de realitatea din teren.

Există o rafinare a manipulării care merge dincolo de simpla deturnare a atenției. Este momentul în care un personaj este prezentat simultan ca salvator și ca vinovat, în funcție de nevoile zilei. Ilie Bolojan se află exact în acest punct. Demonizat public, apărat pe jumătate, folosit intens, dar lăsat fără putere reală. Iar între timp, problema fundamentală rămâne neatinsă.

Copiii nu mai coboară la scară, să se joace cu alți copii. Nu mai bat la ușa vecinului, nu mai întârzie în curtea blocului, nu mai vin cu genunchii juliți și nici cu obrajii roșii. Stau întinși pe pat, cu telefonul deasupra feței. Lumina e rece, degetul se mișcă mecanic, clip după clip, față după față, viață după viață. Unele perfecte, altele ridicole, dar toate mai interesante decât liniștea din cameră. foto: Profimedia

Românii ar putea avea în curând o nouă opțiune pentru gaze naturale, cu prețuri mai bune, direct de la o companie de stat. foto Inquam Photos / Octav Ganea

A nu numi public răul care te împresoară, a-l numi altfel, minimalizând-l și perpetuîndu-l, a face compromisuri cu el, imaginându-ți naiv că așa pacifici spațiul public și sfera politică saturate de ură și impostură, e de departe cea mai proastă strategie. Una suicidară.

Ai făcut sport, ai ținut dietă, ai spus „nu” când toți din jur spuneau „hai”. Și totuși, cântarul s-a încăpățânat să te dezamăgească. Poate ai auzit în jur că n-ai destulă voință. Că nu-ți propui suficient. Dar ce-ar fi dacă ai constata că nu e vina ta? Ce-ar fi dacă în tot acest proces, de fapt corpul tău nu e un partener care te susține, ci un adversar tăcut, însă foarte eficient? Foto Profimedia