sursa foto: Profimedia
PSD a devenit partidul prezidențial al lui Nicușor Dan. În urmă cu doar câțiva ani, ideea aceasta ar fi părut absurdă. Astăzi însă, este probabil cea mai corectă descriere a modului în care funcționează puterea în România.
Dacă cineva ar fi spus că partidul construit în jurul lui Ion Iliescu, simbolul sistemului postcomunist și al administrației de tip vechi, va ajunge să susțină din umbră un președinte care și-a construit întreaga carieră politică pe lupta împotriva acelui sistem, ar fi fost considerat ridicol. Însă viața politică românească bate adesea filmul, pentru că exact asta se întâmplă astăzi, sub ochii noștri, în absența alianțelor oficiale, a fotografiilor istorice și a declarațiilor solemne. Nu există o fuziune politică asumată între PSD și Nicușor Dan, însă există ceva mult mai important în politică decât simbolurile: convergența intereselor.
În realitate, niciun președinte al României nu a putut conduce fără sprijinul unui partid puternic sau al unei majorități politice stabile. Ion Iliescu a avut PSD, Traian Băsescu a avut PDL, Klaus Iohannis a avut PNL. În politica românească, puterea prezidențială nu funcționează niciodată în vid. Oricât de legitim ar fi un președinte prin vot, fără infrastructură parlamentară și administrativă riscă rapid să devină izolat sau decorativ, iar aici începe să se vadă adevărata transformare a PSD.
După Ion Iliescu, PSD nu a mai reușit niciodată să câștige președinția României. Au urmat eșecurile lui Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta, Viorica Dăncilă și Marcel Ciolacu, fiecare dintre aceste candidaturi arătând, în forme diferite, aceeași problemă: PSD continua să domine administrația locală și Parlamentul, însă nu reușea să producă un candidat prezidențial acceptat de majoritatea societății românești. De fiecare dată, în momentul decisiv, o parte importantă a electoratului vedea în candidatul PSD reflexul vechiului sistem și vota împotriva lui aproape instinctiv. În cele din urmă, PSD a făcut ceea ce fac toate organismele politice care vor să supraviețuiască: s-a adaptat realității.
Poate pentru prima dată după „era Iliescu”, PSD pare că a înțeles că nu mai poate cuceri frontal Cotroceniul cu un candidat propriu. România s-a schimbat, electoratul urban s-a transformat, iar simpla etichetă de candidat PSD produce încă reflexe puternice de respingere într-o parte importantă a societății. În aceste condiții, strategia partidului s-a modificat radical. Nu mai este important ca președintele să fie oficial „omul PSD”. Este suficient ca șeful statului să depindă de PSD pentru stabilitate politică și funcționarea puterii.
Aici povestea politică devine cu adevărat interesantă, pentru că în ecuație apare Nicușor Dan.
Paradoxul este aproape cinematografic. Omul care și-a construit imaginea publică pe lupta împotriva sistemului politic tradițional ajunge să fie susținut funcțional chiar de partidul perceput ani la rând drept expresia acelui sistem. Între cele două tabere, nu există iubire ideologică și nici compatibilitate doctrinară autentică. Există însă un mecanism de supraviețuire reciprocă, în care fiecare are nevoie de celălalt mai mult decât este dispus să recunoască public.
De fapt, cheia întregii povești putea fi găsită chiar în relația lui Nicușor Dan cu propriul partid. Ani la rând, publicul a rămas cu impresia că Nicușor Dan plecase elegant din USR, în urma unei simple demisii și a unei diferențe de viziune. Numai că declarațiile lui Ionuț Moșteanu au schimbat complet această interpretare și au confirmat ceea ce mulți intuiau deja. „I-am luat partidul în 2017. Sunt unul dintre ăia care i-am luat partidul. L-am dat afară, l-am împins”, afirma Moșteanu într-o înregistrare devenită publică.
Fraza aceasta este mult mai importantă decât pare la prima vedere, pentru că explică nu doar plecarea din USR, ci și psihologia politică a lui Nicușor Dan. Practic, omul care ocupă astăzi Cotroceniul a fost eliminat chiar din partidul pe care el însuși l-a fondat. Tocmai de aici începe să se lege întreg firul roșu al poveștii actuale. Există la Nicușor Dan o formă de memorie politică rece, aproape matematică.
În acest context, carnețelul negru cu care apare aproape obsesiv în spațiul public începe să capete o semnificație aparte. Mulți îl văd ca pe un simplu accesoriu sau ca pe o excentricitate de profesor de matematică, ajuns accidental în politică. Numai că imaginea transmite altceva: disciplină, memorie, control și nevoia permanentă de a arhiva informația. În politică, oamenii care își notează constant lucrurile sunt adesea cei care contabilizează atent relațiile de putere, trădările, alianțele și datoriile politice. Așa se face că Nicușor Dan lasă impresia unui om care își amintește atent fiecare etapă a drumului său politic.
Situația aceasta face și mai interesantă relația sa actuală cu PSD. După ce a fost împins afară din propria construcție politică de nucleul dur al USR, Nicușor Dan ajunge să își găsească stabilitatea tocmai în relația cu partidul pe care electoratul său îl considera adversarul absolut. Ironia este cu atât mai mare cu cât o parte importantă din vechiul USR nu l-a perceput niciodată pe Nicușor Dan ca pe un lider politic complet.
Ionuț Moșteanu îl compara pe Sebastian Burduja cu Nicușor Dan și spunea, aproape frustrat, că Burduja este „mai mișto”, mai articulat, mai prezentabil și mai potrivit pentru politică. Numai că aici apare una dintre marile constante ale politicii românești: România nu și-a ales aproape niciodată președinții pentru engleza lor impecabilă, pentru carisma occidentală sau pentru discursurile sofisticate. Nici Ion Iliescu, nici Traian Băsescu și nici Klaus Iohannis nu au fost validați politic pentru performanțe intelectuale spectaculoase în spațiul internațional.
Între timp, o parte dintre cei care îl împinseseră în afara propriei construcții politice au dispărut treptat din prim-planul puterii, în timp ce Nicușor Dan a ajuns președintele României. Există uneori în politică forme de revanșă mai puternice decât orice conflict direct. Numai că victoria personală nu rezolvă automat și problema puterii.
La fel ca mulți alți președinți înaintea lui, Nicușor Dan descoperă că legitimitatea votului popular nu este suficientă pentru a conduce un stat. USR este fragmentat, măcinat de conflicte interne și lipsit de coerență. Nicușor Dan are legitimitatea funcției, însă nu are infrastructura clasică a puterii, iar în România, un președinte fără majorități și fără sprijin administrativ riscă să devină izolat și decorativ. Exact aici interesele lui și ale PSD s-au întâlnit perfect.
PSD urmărea accesul la puterea prezidențială fără costul electoral al unui candidat propriu. Nicușor Dan, la rândul său, avea nevoie de stabilitate parlamentară și administrativă pentru a putea guverna fără război permanent. Practic, fiecare ajunge să ofere celuilalt exact ceea ce îi lipsește. De aceea, ceea ce vedem astăzi nu este o alianță sentimentală sau ideologică. Este poate cea mai pragmatică mutație politică din ultimii ani. PSD a înțeles că poate pierde oficial alegerile prezidențiale și, totuși, poate ajunge la puterea prezidențială printr-un interpus politic acceptabil pentru o parte mai largă a societății.
Numai că aici apare și marea lecție a istoriei politice. În aproape toate regimurile și construcțiile de putere, liderii ajunși în vârf sfârșesc prin a-i elimina exact pe cei care i-au ajutat să urce. Puterea creează dependențe temporare, nu loialități eterne, iar alianțele construite din necesitate devin adesea primele victime ale consolidării puterii.
Alianțele construite exclusiv pe interes reciproc rezistă rareori prea mult. În politică, clipa în care unul dintre parteneri nu mai depinde de celălalt devine adesea momentul în care începe adevărata confruntare.
România pare să intre într-o nouă etapă politică, una în care granița dintre „anti-sistem” și „sistem” devine aproape imposibil de delimitat, iar cea mai puternică dovadă este această formulă aparent imposibilă, pe care politica românească a produs-o aproape ironic: Nicușor Dan la Cotroceni și PSD câștigând, în sfârșit, președinția României prin altcineva.
În politica românească, se întâmplă ceva aproape straniu: odată cu procesul-verbal de predare-primire a funcției, fiecare președinte pare să preia - că vrea ori ba - nu doar atribuțiile instituției, ci și câte ceva din calitățile și defectele predecesorilor săi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.