„Mi-e rușine că exist așa cum exist.” De ce obezitatea nu este doar o problemă de voință, ci și de sănătate mintală

În imagine, Alexandra Dincovici, psiholog cu formare în terapie centrată pe persoană

Maria avea 8 ani când mama ei a așezat-o în fața oglinzii și i-a spus cu blândețe: „Trebuie să fim atente, ajungi ca tata.” Din clipa aceea, ceva aproape imperceptibil s-a fisurat în felul în care se privea pe sine. Nu a fost un moment dramatic, ci unul liniștit, domestic - tocmai de aceea atât de ușor de absorbit fără întrebări. De atunci, viața Mariei - numele nu este cel real - s-a împărțit în două registre paralele: cariera, în care era foarte competentă, și corpul - ca o problemă administrativă nerezolvată.

La vârsta de 40 de ani, Maria a ajuns la un cabinet de psihoterapie, pentru „anxietate la job”. „În primele ședințe, greutatea nu apare deloc în discuție. Apoi, într-o ședință, povestește, aproape în treacăt, că în săptămâna respectivă a refuzat să meargă la o conferință importantă pentru că nu avea ce să poarte. O întreb ce a simțit. Tace mult. Apoi spune mi-e rușine că exist așa cum exist”, își amintește Alexandra Dincovici, psiholog cu formare în terapie centrată pe persoană. În următoarea ședință, avea să îi mărturisească terapeutei secvența petrecută în copilărie. 

„Vocea care îi spune că nu merită nu este vocea ei”

„Ceea ce mă mișcă la astfel de situații, motiv pentru care aleg să povestesc despre ele, este cât de des persoana descoperă, în terapie, că lupta ei nu a fost niciodată cu kilogramele. A fost cu o privire străină, internalizată acum câteva decenii, devenită între timp propria ei voce. Munca terapeutică nu este să o convingem să se iubească mai mult, ci să o ajutăm să recunoască, treptat, că vocea care îi spune că nu merită nu este vocea ei. Și că, de fapt, ea nu a fost niciodată problema”, adaugă ea.

De aici, povestea Mariei nu mai este doar despre un parcurs individual, ci devine o fereastră către un fenomen mult mai larg — unul în care corpul ajunge să poarte sensuri, judecăți și istorii care nu îi aparțin, dar care îl definesc.

Deși excesul de greutate este adesea redus la cifre și statistici, realitatea psihologică din spatele lui este mult mai complexă. Alexandra Dincovici, psiholog cu formare în terapie centrată pe persoană, a explicat pentru Republica.ro felul în care povara nu pornește din corp, ci din relațiile sau poate o privire care ajung să ne definească încă din primii ani de viață.

Înainte să devenă o problemă medicală sau estetică, surplusul de greutate capătă pentru mulți conturul unei experiențe emoționale. Nu kilogramele în sine sunt cele care apasă cel mai greu, ci semnificațiile atribuite lor de către ceilalți — și, în timp, de către noi înșine.

Platforma editorială Republica desfășoară în 2026 un proiect editorial în 10 episoade, o invitație la a înțelege mai profund corpul în care trăim, realizată în parteneriat cu Novo Nordisk. Nu genul de campanie care promite „-10 kg în 7 zile”. Ci una care pune reflectorul pe ce înseamnă, de fapt, să pierzi în greutate: dincolo de voință, rușine și sfaturile simpliste. În fiecare episod, vom aduce perspectiva unor medici, nutriționiști, cercetători și psihologi care explică, cu date și empatie, de ce slăbitul nu este un exercițiu de caracter, ci un proces medical, hormonal, metabolic și emoțional. Vom vorbi despre blocaje biologice, despre efectul yo-yo, despre legătura dintre somn, stres și kilograme, dar și despre ce înseamnă tratamentele moderne pentru obezitate.

„Povara nu începe niciodată cu cifra de pe cântar. Ea începe cu privirea celorlalți și, mai ales, cu privirea pe care învățăm să ne-o întoarcem nouă înșine. Pentru mulți, totul pornește în copilărie sau adolescență, prin comentarii aparent banale. Poate fi o remarcă la masa în familie, de sărbători, o poreclă în curtea școlii, o fotografie de la care un părinte ne îndepărtează blând. Aceste momente se sedimentează în timp și ajung să producă efecte”.

Această perspectivă mută accentul de pe responsabilitatea individuală pe contextul social și emoțional în care se formează imaginea de sine. În loc să fie o simplă consecință a stilului de viață, excesul de greutate devine, pentru mulți, rezultatul unei relații fragile cu propria valoare personală.

„În psihoterapia centrată pe persoană vorbim despre ceea ce Carl Rogers numea condiții de valoare. Mesajul implicit este că suntem demni de iubire doar dacă arătăm într-un anumit fel. Aici se naște rana, niciodată direct în țesutul adipos. Cercetările arată că impactul psihologic al greutății corelează mai puternic cu experiența stigmatizării decât cu indicele de masă corporală,” vede Alexandra Dincovici.

„În cabinet, rușinea corporală apare aproape la fiecare persoană care îmi trece pragul și se consideră supraponderală”

Dincolo de originea acestei poveri, efectele ei sunt vizibile zilnic în viața celor care se confruntă cu rușinea corporală. Deși adesea invizibilă pentru cei din jur, această rușine modelează de multe ori comportamente, alegeri și uneori chiar și relații.

Psihologul subliniază că, în cabinet, acest tip de suferință este aproape omniprezent, indiferent de motivul declarat al terapiei. Chiar și atunci când oamenii vin pentru alte dificultăți, tema corpului și a imaginii de sine apare constant, ca un fir roșu.

„În cabinet, rușinea corporală apare aproape la fiecare persoană care îmi trece pragul și se consideră supraponderală, chiar și când motivul declarat al venirii este altul: anxietate, o problemă de cuplu, sau simpla epuizare. Studiile sugerează că o mare parte dintre persoanele cu obezitate își întorc împotriva lor mesajele negative ale societății”.

Această internalizare a criticii sociale duce la comportamente subtile, dar persistente, care limitează libertatea și autenticitatea. Sunt gesturi mici, aproape invizibile, care însă consumă energie emoțională constant.

„În viața de zi cu zi, rușinea se traduce prin lucruri pe care un observator extern poate nici nu le sesizează: evitarea oglinzilor, refuzul piscinei sau al plajei, hainele „care ascund”, ezitarea de a apărea în fotografii, micile auto-ironii preventive de tipul „știu, am mai pus pe mine” spuse înainte ca altcineva să apuce să comenteze. Este o muncă tăcută, epuizantă, de a anticipa și dezamorsa privirea celuilalt”, afirmă ea.

Stigmatizarea care se transformă în anxietate și depresie

Dincolo de rușinea corporală, efectele stigmatizării sociale merg și mai adânc, ajungând să influențeze direct sănătatea mintală. Nu este vorba doar despre episoade izolate de disconfort, ci despre un mecanism psihologic și biologic care se instalează în timp și devine constant.

„Legătura este bine documentată științific. Există un mecanism concret, trăirea cronică în anticiparea unei judecăți, care produce un nivel constant ridicat de cortizol, hipervigilență socială și o erodare lentă a rezervelor emoționale.”

Această stare de alertă continuă schimbă felul în care o persoană se raportează la lume. Situații obișnuite devin surse de stres, iar spontaneitatea este înlocuită de calcul și evitare de multe ori.

„Pe acest fond, anxietatea se instalează ca o gardă permanentă. Persoana nu mai intră într-un magazin, într-un avion, la o întâlnire profesională, sau oriunde există riscul de a fi supusă privirilor celuilalt fără un calcul prealabil. Depresia urmează adesea, atunci când oboseala generată de vigilența permanentă depășește capacitatea de a răspunde. Paradoxul amar este că stresul cronic favorizează el însuși creșterea în greutate, prin mecanisme metabolice și comportamentale, și astfel cercul se închide”, spune Alexandra Dincovici.

Despre mâncatul emotional. „Întrebarea utilă este: De ce am, de fapt, nevoie acum?”

Un alt fenomen frecvent asociat cu excesul de greutate este așa-numitul „mâncat emoțional”, adesea judecat superficial ca lipsă de disciplină. În realitate, explicația este mult mai nuanțată și ține de modul în care oamenii învață să-și gestioneze emoțiile încă din copilărie.

„Mâncatul emoțional nu este un viciu și nu este nici o lipsă de voință. O putem considera o strategie de auto-reglare emoțională de bază pe care o învățăm. Hrana acționează la nivel neurochimic asupra circuitelor dopaminergice și serotoninergice, oferind o liniștire reală, dar de scurtă durată. Mulți copii primesc primele lecții foarte devreme. O bomboană care oprește plânsul, de exemplu, sau o prăjitură care recompensează o zi mai dificilă.”

În spatele acestui comportament se află, de cele mai multe ori, emoții care nu au fost recunoscute sau exprimate. Mâncarea devine astfel un limbaj alternativ, o formă de alinare accesibilă și imediată.

„Sub aparența foamei se află, cel mai adesea, altceva. Tristețe, plictiseală, singurătate, anxietate, furie pe care nu le putem exprima. În terapie nu lucrăm împotriva acestui impuls, ci creăm un spațiu în care să îl ascultăm. Întrebarea utilă în cabinet nu este cum mă opresc?, ci de ce am, de fapt, nevoie acum? Practici precum mindful eating și auto-compasiunea au rezultate încurajatoare. Ele nu suprimă impulsul, ci creează un mic spațiu între stimul și răspuns. În acel spațiu apare alegerea, și acolo, de fapt, începe schimbarea reală.”

Când criticul exterior devine critic interior și „nu se mai oprește din vorbit”

Procesul prin care o persoană ajunge să creadă că este responsabilă moral pentru propria greutate nu se produce brusc, ci se construiește în timp, din experiențe repetate și aparent minore. În spațiul public, dar și în contexte medicale sau familiale, mesajele despre corp sunt adesea simplificate și încărcate de judecată, iar această presiune constantă ajunge să fie interiorizată.

„Prin acumulare, lent. Mesajul ești de vină pentru cum arăți vine picătură cu picătură, prin sute de microtraume. Medicul care, indiferent de simptom, recomandă întâi „să mai dați jos câteva kilograme”; reclamele care vând slăbirea ca pe o datorie morală; comentariile binevoitoare ale rudelor; cultura contemporană care reduce un fenomen biopsihosocial complex la ecuația calorică de bază (cât consumi vs. cât ingerezi)”

În realitate, explicațiile sunt mult mai complexe decât această ecuație simplificată. Specialiștii vorbesc tot mai mult despre o rețea de factori care scapă controlului individual, însă discursul dominant rămâne centrat pe responsabilitatea personală, ceea ce alimentează sentimentul de vinovăție.

„Ceea ce literatura recunoaște tot mai clar, iar pacienții confirmă constant, este că obezitatea are determinanți genetici, hormonali, socioeconomici, traumatici, de mediu, lucruri care țin foarte puțin de voință. Dar mesajul cultural dominant îi învață pe oameni să-și întoarcă vina spre ei înșiși. La un moment dat, criticul exterior devine critic interior și nu se mai oprește din vorbit”, explică Alexandra Dincovici, psiholog cu formare în terapie centrată pe persoană.

Impactul asupra stimei de sine 

Imaginea corporală nu este un detaliu superficial, ci un element central al identității. Modul în care o persoană se percepe fizic influențează direct felul în care se raportează la sine și la ceilalți, de la încredere până la capacitatea de a construi relații.

„Imaginea corporală este unul dintre fundamentele sinelui. Imaginea corporală negativă corelează semnificativ cu stima de sine globală, cu calitatea relațiilor intime și cu participarea socială.”

În viața de zi cu zi, aceste corelații devin vizibile prin alegeri și renunțări tăcute. Persoanele cu surplus de greutate ajung uneori să își limiteze treptat experiențele de viață, uneori fără ca ele să conștientizeze pe deplin mecanismul din spate.

„În practică văd asta foarte direct. Unii oameni refuză promovări ce implică expunere publică, evită întâlnirile romantice nu pentru că nu și-ar dori o relație, ci pentru că anticiparea respingerii e mai dureroasă decât singurătatea. Există persoane care nu se duc la evenimente sociale ca să nu apară în fotografii. Unii părinți nu se joacă cu copiii la piscină sau nu merg la mare. Sfera vieții se restrânge tăcut, an după an, până când persoana ajunge să creadă că aceasta este pur și simplu viața ei, și nu o consecință a rușinii.”

Diferențe între generații: presiunea amplificată de social media

În cabinet, Alexandra Dincovici a observat că presiunea legată de aspectul fizic nu este distribuită uniform între generații. Contextul actual, dominat de imagine și expunere constantă, schimbă radical modul în care tinerii își construiesc identitatea corporală.

„Tinerii de astăzi trăiesc într-un ecosistem vizual fără precedent: rețelele sociale, filtrele, cultura selfie-ului produc o expunere și o comparație continuă pe care generațiile anterioare nu le-au cunoscut la această intensitate. Studii recente arată o corelație îngrijorătoare între utilizarea intensă a rețelelor sociale și nemulțumirea corporală la adolescenți.”

În același timp, adulții poartă alte tipuri de poveri — mai vechi, mai puțin vizibile, dar adesea mai adânc înrădăcinate. Diferența nu este neapărat de intensitate, ci de formă și de modul în care aceste experiențe sunt trăite și conștientizate.

„Adulții și persoanele mai în vârstă pot purta cu ei, în schimb, mesaje internalizate de mai multă vreme, mai sedimentate, dar uneori mai greu de identificat ca venind din afară. La ei rana e veche și deghizată. La tineri în schimb este proaspătă și amplificată în timp real. Ambele cer atenție, dar în moduri diferite.”

Ce ar trebui să înțeleagă, în primul rând, familiile și societatea despre impactul psihologic al obezității, pentru a nu agrava problema? „Un singur lucru, înainte de toate: rușinea nu este un sentiment util pentru schimbare, ci mai degrabă o frână. Toate datele empirice arată că persoanele care se simt judecate pentru greutate mănâncă mai mult, fac mai puțină mișcare și evită cabinetele medicale. Critica, oricât de bine intenționată, nu vindecă, ci adâncește rana.

Ajută acceptarea necondiționată a persoanei, separată de cea a comportamentului. Evitarea discuțiilor sterile despre estetică, mult mai moralizatoare decât cele despre sănătate. Tăcerea este benefică atunci când nu suntem siguri ce ar trebui să spunem, mai ales despre corpul copiilor, care ne ascultă mai atent decât bănuim. Și mai ajută conștientizarea faptului că obezitatea este un fenomen complex, în care responsabilitatea personală există, dar coexistă cu factori asupra cărora persoana nu are control”, explică Alexandra Dincovici.

Specialiștii atrag atenția că obezitatea nu poate fi înțeleasă doar în termeni de dietă și stil de viață, ci trebuie privită și prin impactul ei asupra sănătății mintale. Rușinea corporală, anxietatea socială și simptomele depresive nu sunt efecte secundare marginale, ci parte integrantă a experienței multor persoane supraponderale, amplificate de stigmatizarea constantă. Iar felul în care societatea vorbește despre greutate poate fi esențial, pentru că poate fie să agraveze problema, fie dimpotrivă - să creeze condiții în care schimbarea devine posibilă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp