Am aflat de la un copil de clasa a zecea că, atunci când măștile cad, ura poate vorbi liber

”Pe rețele, doamna, oamenii nu mai poartă măști. Abia acum, pe rețele, putem să-i vedem pe oameni așa cum sunt ei înșiși” - îmi spunea ieri Matei, un copil de clasa a zecea de la un liceu bucureștean. L-am rugat, sigur, să detalieze și, în esență, mi-a spus că, înainte de rețelele de socializare, oamenii erau obligați de împrejurări să își asume consecințele pentru acțiunile lor. Astfel, dacă înjurai pe cineva în față, te așteptai la un răspuns. Care putea fi proporțional sau neproporțional cu gestul tău. Pe net, însă, știi că nu-ți face nimeni nimic. Că, de fapt, ai libertatea totală, nelimitată, de a spune oricui tot ce simți și tot ce crezi. Fără filtre. Și așa s-a născut, din spusele lui Matei, un copil de clasa a zecea dintr-un liceu bucureștean, hate-ul pe internet. 

În secunda aia i-am spus că voi folosi această idee a lui pentru a scrie un editorial despre ura dintre noi. Pentru că e mai mult timp de când vreau s-o fac. Nu pentru public, trebuie să recunosc. Ci mai mult pentru mine. Ca să pot procesa și integra toate cele care ni s-au întâmplat din cele două campanii prezidențiale și până acum.

Știu că remarcasem ura în creștere de pe rețele de dinainte de anul trecut, când totul a luat foc. O vedeam preponderent pe Tik-Tok, pe conturile unor copile care produceau și ele un pic de conținut și aveau mai mult de o mie de urmăritori. Și mă miram încă de atunci cât de agresiv era modul de interacțiune cu ele. În fapt, vorbim despre niște fete de maxim 22 de ani care erau catalogate, fără niciun motiv evident, ca fiind urâte, proaste și incapabile de absolut orice. Comentariile de apreciere nu reușeau să contrabalanseze aceste valuri de ură. Iar copilele alea ziceau adesea că s-au obișnuit. Că e în regulă. Că hate-ul e parte din experiența socializării online.

La momentul acela eu nu înțelegeam. Pe mine, înainte de experiența Georgescu&comp nu mă blestemau oamenii pe internet și nici nu îmi trimiteau mesaje despre cum merit eu fier rece în vintre. Sigur, am mai întâlnit ura din online pe vremea lui Dragnea, dar publicul meu atunci era mult mai restrâns și nu se simțea chiar așa. În plus, atunci erau și destui oameni de caracter pe lângă mine care încercau să mă protejeze de răul de pe net și reușeau să contrabalanseze ura cu valuri constante de apreciere, care, până la urmă, dădeau sens muncii mele. Dar, în realitate, cum s-a simțit viața în online după apariția în spațiul public a lui Georgescu n-a mai fost niciodată. Nu era numai despre politețe, pe care eu totuși o pretind oamenilor, pentru că, la rândul meu, o ofer. Era vorba de o cantitate imensă de insulte și imprecații care veneau preponderent din partea unor oameni care ți-ar fi putut fi lejer părinți sau chiar bunici. Și e foarte greu să reacționezi la asta. 

Pentru că tu, dacă ai avut o educație minimală, știi să respecți vârsta omului și să te comporți cu el așa cum te comporți cu proprii părinți sau bunici. Când un om care ți-ar putea fi tată îți trimite în privat imagini ale propriului organ sexual însoțite de ”urări de bine”, nu știi cum să reacționezi, dacă ești un om cât de cât educat. Nu pot să le uit pe bunicuțele care aveau conturi mici, dar reale, în care își etalau bunătățile pe care le puneau la cămară peste iarnă, care îmi scriau cât de bine mi-ar sta pe centură și cum aș merita să fiu abuzată de mercenarii lui Georgescu. Și erau foarte descriptive acele mesaje. Că te făceau să te gândești dacă totuși n-o fi ceva greșit în felul în care s-a construit mintea acelor femei, dincolo de urarea la abuz. Adică nu cred că e normal ca bunica să aibă reverii despre cum ar decurge punctual un abuz sexual. Ceva părea să fie foarte greșit în felul în care erau construite acele mesaje.

Și apoi erau comentariile publice, în care cel mai des se vorbea despre bani luați pe nedrept, fie de la americani, fie de la Soros, fie de la USAID. Apoi despre cât de trădătoare, urâtă și proastă sunt. Și, nu vreau să las asta pe ultimul loc, dar foarte des eram trimisă înapoi în bucătărie. Ceea ce nu prea mă deranja, dar mă ataca în convingerile intime.

Auzindu-l pe Matei vorbind despre căderea măștilor, mi-am dat seama cum a funcționat acest mecanism care a trezit ura la viață și i-a dat puterea pe care o vedem acum și în fața căreia încercăm să se comportăm încă demn. Spunând că nu e despre noi, ci despre cei care o propagă. Sau spunându-ne că nu e cazul să o luăm personal. Deși către noi vine. Și noi personal ne trăim viețile. Creierul nostru nu poate face distincția dintre o insultă aruncată din suflet și una venită din frustrarea cuiva care nu mai poartă mască. Insulta va fi percepută la fel, indiferent de locul din care provine.

Mecanismul mi se pare foarte similar cu starea de beție. Știți că sunt oameni care, atunci când consumă mai mult alcool decât pot procesa pe moment, încep să se comporte foarte urât cu oamenii din jurul lor. Înjură, scuipă frustrări, lovesc, devin fiare. Și sunt oameni care, atunci când beau peste măsură, devin calzi, comunicativi, deschiși, cu chef de a împărtăși ceea ce sunt ei. Acești oameni beau același tip de alcool. Manifestarea, însă, e diametral opusă. Și atunci te întrebi: e despre alcool sau despre om? Iar răspunsul e unul destul de clar: alcoolul ridică cenzura și atunci omul devine el însuși. Și se comportă exact așa cum e el, de fapt, în lipsa oricărei rezerve. Asta se întâmplă și pe internet. Unde alcoolul e înlocuit de sentimentul că poți face aproape orice și nu pățești nimic. Și te îmbeți cu asta, cu sentimentul că, în sfârșit, ai și tu nu doar o voce, ci și curajul necesar de a-ți folosi vocea fără frică. Pentru că, la școală, când te punea profesorul să răspunzi unor întrebări în fața clasei, erai timorat. Că îi puteai vedea pe colegi râzând de tine, dacă spuneai ceva nepotrivit, sau puteai fi pedepsit prin notă sau reacția profesorului. Pe internet tiparul ăsta de manifestare, pe care toți îl știam, s-a răsturnat. Acum nu mai e nimeni să te pedepsească. Așa că poți râde inclusiv de copiii morți în Ucraina. Și-o faci fără rezerve. Pentru că nu mai trebuie să-ți porți masca. Pe internet, măștile toate cad. Și fiecare e exact atât cât poate el să fie. Fără cenzură. Fără grija unei contra-reacții. Fără teama unei plăți imediate.

Și nu știu dacă acesta nu e, totuși, cel mai trist lucru din lume. Căci, pentru mine, conștientizarea asta, venită din discuția cu Matei, un elev de clasa a zecea dintr-un liceu bucureștean, a fost una dintre cele mai amare trăiri pe care le-am avut în ultimii ani. Dacă pe net măștile cad, asta înseamnă că noi așa suntem în realitate? Și că tot ce am crezut despre oameni până acum e greșit tocmai pentru că n-am luat în calcul ideea că auto-cenzura a făcut ca relațiile dintre noi să funcționeze până acum decent. De asta sper ca teoria lui Matei despre măști să fie greșită. Și sper ca teoria mea despre alcool să fie eronată. Pentru că, dacă noi avem dreptate, atunci, vorba lui Eminescu, totuși este trist pe lume. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp