Foto: Profimedia Images
Recent, la emisiunea România în direct de la Europa FM, a intrat un ascultător indignat de ajutoarele pe care le dă statul nostru Republicii Moldova. Ascultătorul declara: „Mai întâi trebuie să ajutăm cetățenii români, nu moldovenii. Ce obținem noi de la moldoveni?”.
Empatia selectivă ar putea fi un laitmotiv al acestui an de care ne facem vinovați cu toții. Este peste tot, a devenit parte a discursului în forma dezumanizării, a alegerii celor de care să ne pese și a ignoranței. Sunt unii care văd existența sau umanitatea cuiva ca fiind condițională. Reiterez, unii. Nu tu, cel/cea care citești asta. Niciodată nu e vorba despre tine, nu e necesar niciun efort pentru auto-examinare în timpul citirii acestui articol. Cititorul nostru, stăpânul nostru.
E cea mai evidentă în cazul suveraniștilor neo-reacționari. Empatia este un sentiment pe care trebuie să îl ai față de propriul popor și atât. Vecinii sunt, de fapt, ori dușmani ori prieteni de ocazie care stau alături unul de altul în măsura în care interesele lor sunt comune. România nu are principii de apărat în Ucraina, nici refugiați de ajutat, nici nu ar trebui să o intereseze că imigranții pakistanezi din București sunt aidoma celor români din Madrid. Dintre toți oamenii, JD Vance probabil că a descris această atitudine cel mai bine într-un interviu: „Există acestă concepție veche, cred că este un concept foarte creștin, apropo, că îți iubești familia, apoi vecinul, apoi comunitatea ta, apoi pe ceilalți cetățeni din țara ta și apoi, după asta, te poți concentra și prioritiza restul lumii. […] acest concept simplu, ‘America First’, nu înseamnă că îi urăști pe alții, înseamnă că ai leadership”. Elon Musk care acum câțiva ani zicea la Joe Rogan că empatia este „slăbiciunea civilizației Occidentale” părea să aibă foarte multă compasiune pentru votanții republicani, sătui chipurile de „agenda woke”, imigranți și taxe prea mari. Abordarea imigranților de către trupele ICE și sărbătorirea cruzimii prin postări de pe contul Casei Albe precum aceasta sau aceasta denotă o crasă lipsă de umanitate. Oamenii implicați nu sunt văzuți ca persoane reale, cu sentimente și experiențe valide, ci ca inamici. Empatia, compasiunea, drepturile omului sunt văzute ca obstacole, prostioare prin care stânga radicală globalistă woke ne împiedică din a face ceea ce trebuie făcut. Oricine trage semnale de alarmă reprezintă ori „dușmanii poporului” ori sensibiloși care se lasă conduși de emoții și folosesc empatia ca un pretext pentru a-și duce la îndeplinire agenda globalist-soroșist-wokistă împotriva nevoilor reale ale poporului.
Bineînțeles, trebuie punctată evidența: dacă agenda suveranistă este una care necesită cruzime și dezumanizare, poate nu ar trebui transpusă în realitate. Chiar dacă există motive de mândrie pentru țara ta, faptul că te-ai născut undeva este consecința hazardului și nu a meritului. Recunoașterea acestui fapt este motivul pentru care aplicăm empatia în comportamentul cu străinii. Să ne apropiem cu compasiune de ceilalți nu înseamnă să facem un compromis de dragul emoțiilor, este un mod de a recunoaște că toți oamenii, indiferent unde sunt sau ce au făcut, merită să fie tratați cu un minimum de decență. Să ai empatie față de imigranți nu înseamnă neapărat să-ți deschizi granițele sau ajutorul față de ucraineni sau moldoveni, nu înseamnă să-ți sărăcești poporul. Dar înseamnă să-i vezi ca pe oameni, să nu-i pui pe toți în aceeași oală, să nu sărbătorești cruzimea cu care sunt uneori tratați, să ajuți în măsura în care poți, să nu-i ataci pe stradă și să înțelegi că, fiind in circumstanțe mai grele decât tine, ai putea să împarți ce ai cu ei căci oameni suntem. Dacă se ajunge la deportări numai și numai în cazul crimelor și în condițiile stabilite de lege, atunci ar fi recomandat să se facă în condiții umane și nu către un loc unde vor fi uciși dacă se întorc, în cazul celor cu azil.
Tabăra reformistă, pro-occidentală, are și ea versiunea ei de empatie selectivă, dar care e mai degrabă bazată pe estetică decât pe naționalism. Inițial, pe 7 octombrie, teroriștii Hamas au atacat Israelul ucigând cu sânge rece mulți israeliți, printre care și copii. Pentru o lună-două după acel atac, am fost și eu pro-Israel. Însă odată cu trecerea timpului și cu miile de morți din fâșia Gaza, mi-am dat seama că răspunsul e disproporționat. Israelul folosește acel atac, plus ostaticii, pentru a bombarda ținte civile în fâșia Gaza, inclusiv spitale, blochează accesul la mâncare și medicamente și cochetează cu deportarea în masă. De când a început conflictul și până acum, Israelul a fost condamnat de comunitatea internațională prin multiple rezoluții ONU adoptate de majoritatea statelor dar blocate de SUA, Netanyahu are un mandat de arestare pentru crime de război și genocid, iar în ultimul an Israelul a atacat mai multe state: Iran, Tunisia, Siria, Liban, Qatar și Yemen. Și Netanyahu și Trump au cochetat cu ideea expulzării forțate a populației din Gaza, ceva ce intră la categoria purificării etnice. State precum Irlanda și Spania au fost foarte vocale împotriva Israelului, cei doi papi prezenți în acest timp au numit masacrul un genocid, experți de peste tot din lume au atras atenția că acesta e real, Franța și Marea Britanie au decis să recunoască Palestina, iar recent Ursula von der Leyen a cerut măsuri restrictive din parte UE. La începutul conflictului, erau arhiprezenți părerologii din media care declarau „tinerii au luat-o razna, susțin teroriștii și citesc doar Al-Jazeera”. Lipsa de înțelegere este soră cu nesimțirea în acest caz. Am trecut de mult de punctul în care conflictul era un subiect pentru unii studenți din universități manipulați pe internet de influenceri care habar nu au de relații internaționale.
Există o anumită clasă de oameni, alții, niciodată cititorul, care vin cu diverse argumente justificând dezastrul. Toate pot fi încadrate în categoria empatiei selective. Pe de o parte, sunt cei care dau vina pe Hamas, căci la urma urmei ei au atacat primii. Deși e adevărat, asta nu neagă posibilitatea ca răspunsul să fie complet disproporționat. Un fel de „mi-ai tăiat degetul deci îți tai toată mâna”. Alții se leagă de „caracterul” palestinienilor, în diferite forme: că din cauza lor a ajuns Hamas la putere, că sunt niște necivilizați care rămân săraci în ciuda ajutoarelor, că sunt teroriști cu toții, că Israel e o democrație autentică, occidentală, iar ei sunt fundamentaliști etc. etc. Acesta nu e nimic altceva decât un mod de a vedea ființa umană ca având valoare condiționată. Este, fundamental, o atitudine bazată pe dezgust. Cred că totuși un lucru ar trebui făcut clar: să te bucuri de drepturile omului, de protecție împotriva bombardamentelor nediscriminate sau să ai, chiar în război, acces la apă și hrană, nu este o răsplată. Drepturile omului nu sunt acordate, sunt recunoscute și aplicate, descoperite dacă doriți. Vreau să-mi spună și mie un astfel de părerolog cu mască de om civilizat, ce vină au femeile, copiii, adolescenții, bărbații civili că o grupare teroristă s-a întins prea mult? Nu neg că există probleme, chiar importante, în modul în care țările musulmane sunt guvernate. Dar nu înseamnă că cei de acolo nu rămân în continuare oameni care au aceeași demnitate ca alții. În aceeași logică, nemții, italienii, maghiarii și da, românii, ar fi trebuit exterminați după 1945. Alții vor aduce acuzația de antisemitism, în ciuda faptului că există cetățeni israeliți musulmani și evrei anti-sioniști. Să nu confundăm calitatea de evreu (care poate fi etnică sau religioasă) cu cea de cetățean al Israelului. Iar dacă primul gând este ,,Israelul e statul evreiesc”, aș spune că mentalitatea asta e parte din problemă. Realist vorbind, orice om din lume ar trebui să poată fi cetățean israelit, fără discriminare față de etnie, iar dacă un evreu nu e de acord cu acțiunile acestui stat, asta nu îl face mai puțin evreu. Și această atitudine este o formă de empatie selectivă, condițională, bazată pe cât de „civilizată” e o grupare de oameni, iar dacă societatea lor are probleme de altfel legitime sau un leadership reprobabil atunci cu siguranță nu ar trebui să suferim atât de mult; viețile lor sunt mai puțin importante decât bunăstarea aliatului nostru din Orient.
Se pare că acei tineri militanți, ultra-progresiști și marxiști sunt singurii cu adevărat empatici, farul drepturilor omului astăzi. Sau cel puțin cel mai aproape de a fi. Mărturisesc că aveam tendința să cred asta, până foarte recent, când Charlie Kirk a fost asasinat în timp ce discuta cu studenții în campus. Poate ce spun va surprinde, dar există empatie selectivă și aici. După moartea lui Kirk, dreapta reacționară a luat calea unei fetișizări morbide și bolnave, urmată de apeluri pentru război total contra stângii radicale. Ca răspuns la provocare și dezumanizare, o parte deloc nesemnificativă din stânga a decis să nu se lase mai prejos. Atât în SUA cât și în bula mea progresistă românească, social media s-a umplut de mesaje care justificau asasinatul. „Era fascist”, „uite ce a zis despre palestinieni”, „uite ce a zis despre femei”, „uite ce a zis despre dreptul de port armă” și așa mai departe. Cu alte cuvinte, avea păreri problematice, deci să ne bucurăm că l-au eliminat; cuvintele pot face la fel de mult rău ca gloanțele prin normalizarea fascismului și promovarea urii față de x grup. Existau și câteva opinii mai neutre, precum „Ironic faptul că Charlie Kirk a zis că morțile mai multora reprezintă un preț acceptabil pentru dreptul de port armă al cetățenilor și acum a murit așa”. Ironic o fi, dar asta nu îl face și justificat.
Să ne înțelegem: ar fi greu de găsit un singur subiect în legătură cu care să fiu de acord cu Kirk. Este adevărat că nu era un conservator obișnuit. Era mai radical decât un conservator obișnuit, iar în acest sens pot fi descoperite nenumărate citate misogine, xenofobe sau homofobe. Însă nici drept fascist nu poate fi catalogat. Trebuie totuși punctate niște detalii: dacă tragem linie, tot ce a făcut Kirk a fost să meargă în campusuri universitare și să discute. Avea păreri pe care le consider reprobabile, sau chiar inacceptabile? Da, dar nu cred că răspunsul este proporțional. Moartea este un pas prea departe în orice țară civilizată pentru acest gen de oameni. Nu îl putem echivala pe Kirk cu cei executați la Nurnberg. În niciun caz în condițiile în care avea copii care nu se vor vindeca de traumă. Un alt fapt important: Kirk era fondatorul și președintele celei mai mari organizații de tineret conservatoare din State, în condițiile în care Curtea Supremă, Senatul, Casa și președinția susținute de votul popular sunt ale republicanilor. Este un fapt că republicanii au devenit mult mai radicali începând cu anii ’90. Dacă Kirk este o persoană atât de radicală și dăunătoare cât să justifice uciderea sa, tot așa sunt și o parte deloc nesemnificativă dintre americani. Cel puțin câteva dintre părerile exprimate de acesta sunt împărtășite de conservatori. Este justificat să ucidem fiecare persoană care e pro-Israel, promovează familia tradițională și nu mai dorește imigranți? Sau ne limităm la cei care au influență, precum legislatori, membri ai guvernului, podcasteri și figuri proeminente din media?
Lucrul care mi se pare cu atât mai absurd este că în România toți am trecut prin experiențe în care în familie ne ciocnim de personaje toxice, homofobe, rasiste sau misogine – mai mult sau mai puțin. Cu toții avem cel puțin câte un prieten, coleg de școală, facultate sau muncă care e „anti-woke” sau care s-a săturat de „nebunele” feministe. Trebuie să fim confortabili cu faptul că astfel de poziții sunt prezente (atenție, prezente, nu normale) și nu orice lucru este acceptabil atâta timp cât servește progresului social. Este un sentiment ciudat să văd anumiți oameni că sărbătoresc moartea lui Kirk și să mă gândesc „oare dacă moare unchiul Gheorghe, votant AUR, se vor bucura și atunci?”
Acesta este de fapt un alt mod de vedea ființa umană ca intermediară, fără valoare de sine stătătoare. Aici e vorba despre acordul cu propriile păreri politice, pe motiv că sunt „fasciste”. Sunt trei probleme cu acest tip de gândire. Prima e că fascismul este un termen ambiguu, intenționat fluid, iar istoricii sunt atenți cu folosirea sa în contextul modern. Este un subiect ofertant, poate ar trebui tratat altădată pe larg. Sunt exemple mai clare ( precum Călin Georgescu sau Șoșoacă, ce s-ar potrivi destul de bine) și unele mai ambigue. Charlie putea fi considerat radical, dar nu fascist în raport cu societatea din care vine. A doua problemă este că și în cazul exemplelor mai clare, pedeapsa ar trebui să fie proporțională cu fapta. În momentul în care apar asemănări între retorica lui Hitler și discursurile publice ale unei persoane influente, răspunsul corect este să expui persoana respectivă, să te ridici și să pleci și să-i previi pe alții să nu o ia în serios. În absența unor crime serioase (și chiar și atunci, prin intermediul legii, căci trăim într-o societate civilizată sau cel puțin așa ne dorim) pedepsele mai grave decât amenzile trebuie folosite cu măsură. Din nou, subiect larg, altădată. După cum se poate observa, vorbesc aici de dreptate, proporții, pedepse juste – concepte tehnice și esențialmente morale. Totuși, e cu totul altceva să te bucuri de moartea sa, pentru că asta înseamnă să crezi că lumea e un loc mai bun fără persoanele care sunt de partea cealaltă.
În toate cele trei exemple de empatie selectivă există și o puternică raționalizare a acesteia, facilitată de polarizare. Niciodată oportunitățile de fierbe în suc propriu nu au fost atât de multe ca acum. Izbucniri de radicalism au existat de multe ori pe parcursul istoriei, de la războaiele civile din republica Romei la persecuțiile anti-creștine, la Inchiziție și Războiul de 30 de ani până la familiarul secol XX. Totuși, acum, internetul a facilitat puternic conectarea acestor oameni. Dacă înainte radicalismul putea fi ținut în frâu de interacțiuni cu familia, prietenii sau chiar diverse autorități, acum oricine are la dispoziție nenumărate metode de a deveni închis în propria lume, cu argumente care să-i liniștească conștiința oferite de un algoritm care îți arată conținut cu care ești deja de acord. Pentru suveraniști, contradicția dintre tendințele legionare și dorința la nivel declarativ pentru o democrație e atenuată de ideea că inamicii lor joacă murdar, deci de fapt democrația nu există. Pentru liberali, disonanța cognitivă cauzată de ideea unei lumi democratice și purificarea etnică e adormită de propaganda despre teroriști și radicali musulmani de acum 10-20 de ani. Pentru stânga, libertatea și egalitatea sunt puse la încercare de legitimitatea morții unui om „problematic”, dar e ok pentru că împiedica progresul social. Este aproape imposibil să confrunți fiecare argument, fiecare explicație la oricare dintre acestea. Majoritatea sunt de tip „whataboutism”, adică fac referire la alt eveniment. „Ai empatie față de moldoveni? Dar la români de ce nu te gândești?”, „Îți pare rău de morții din Gaza? Da’ despre ostatici și morții de la 7 octombrie ce zici?”, „Păcat de copiii lui Charlie Kirk? Păi și palestinienii au copii și lui i-a păsat?”, de parcă un lucru rău îl anulează pe celălalt. În fiecare zi, apare altceva, altă narativă, altă scuză mascată ca motiv să crezi ce voiai să crezi deja, pentru că resursele internetului sunt nelimitate.
Așa cum am ilustrat în primul exemplu, empatia selectivă poate ajunge chiar și la frații de peste Prut. De fapt, chiar mai departe, căci nu degeaba „să crape și capra vecinului” e o zicală atât de iubită la noi. Pentru că asta e ideea esențială: empatia selectivă e fundamental egoistă, un mod de a te păcăli singur că ești o persoană bună pentru că tu doar vrei ce-i mai bine pentru „ai tăi”. Însă la ce e bună moralitatea dacă nu incită la o schimbare? Cine are nevoie să i se spună „fii bun cu cei pe care-i placi”? Dimpotrivă, cum îi tratezi pe cei care nu sunt cu/ca tine este o dovadă mult mai clară de umanitate. Singura variantă pentru a merge înainte este o atitudine universală cu privire la empatie și acceptarea faptului că nicio viață nu e mai importantă decât alta, indiferent de accesorii. Fiecare om trebuie tratat cu un minimum de demnitate. Pentru acest principiu nu există excepții, nu există „dar”, nu există „circumstanțe”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ooops !