O întrebare planează astăzi peste Europa: cum am ajuns aici? Cum este posibil ca America să fie în această situație? Mai mult, cum se poate ca tocmai conservatorii să fie aceia care o iau razna? Nu doar că l-au ales pe Donald Trump, dar acesta a început zguduie lumea din temelii, atât intern, cât și extern și face lucruri aparent de neconceput. Conservatorii erau, la începutul secolului, apărătorii democrației și ai tradiției americane, Constituția fiind pentru ei un document sacru. Partidul Republican a început cu Abraham Lincoln care a eliberat sclavii (în general). În anii `80, republicanii, sub Ronald Reagan, au fost vârf de lance în opoziția față de comunism și promotorii statului minimal. Mai târziu, sub George Bush, au bombardat, neinspirat, Orientul Mijlociu sub pretextul democratizării acestor state. Acum, 20 de ani mai târziu, conservatorii sunt cei care se opun acestor principii. Conduși de Președintele Imperial Donald Trump, fie-i lungă și binecuvântată domnia, se îndreaptă spre a fi un paria, la fel ca Rusia. Cum este posibil?
Există mai multe păreri cum că „activiștii ăștia neo-marxiști au băgat prea tare bățul prin gard, au enervat lumea și ea a votat pentru a scăpa de tirania woke”. O asemenea explicație mi se pare extrem de puerilă și trădează o obsesie nesănătoasă pentru „războiul cultural”. În 2022, la alegerile „parlamentare”, republicanii au marșat mult pe ideea că woke-ul din școli îndoctrinează copiii. Rezultatele au fost mult sub așteptări pentru roșii. De atunci, sondaj după sondaj arată că publicul american este, în general, de acord cu progresul social și că doar anumite subiecte fac obiectul dezbaterilor intense, polarizante. Aceste subiecte țin în general de avort, vaccinare sau deținerea de arme.
Furia americanilor este generată mai ales de economie și de corupție. Democrații au fost, de la Barack Obama încoace, foarte ineficienți în a aborda aceste probleme, în timp ce republicanii au încercat să-și compenseze propria incompetență. Pentru a înțelege mai bine despre ce e vorba e nevoie de puțin context istoric, așa că vă propun o scurtă incursiune în istoria recentă.
Odată cu finalul celui de-al Doilea Război Mondial, vestul democratic a creat un consens economic și social. Pornind de la experiențele Marii Crize din 1929, în economie a apărut un nou curent, bazat pe teoriile lui John Maynard Keynes. Între 1945 și 1980, toate economiile vestice au cunoscut niveluri ridicate de intervenție a statului în economie, sindicate puternice, industrie prosperă și reglementări statale. Da, contrar imaginii populare a unui Occident super-capitalist, pentru cea mai mare parte a Războiului Rece, acesta a fost caracterizat de ceea ce unii liberali ar numi azi... socialism. Marea Britanie sub Clement Atlee a naționalizat mai multe sectoare, printre care sistemul de sănătate, transporturile și industria petroliferă. Sistemul de protecție socială a fost creat tot atunci. Statele Unite, apogeul individualismului, a construit în acea perioadă autostrada inter-statală din bani publici. Suburbiile acelea stereotipice din anii '60 au fost construite de agenți privați, dar finanțate prin împrumuturi garantate de stat, în primul rând pentru veteranii de război. Aceeași finanțare era valabilă pentru învățământul superior, crearea de mici afaceri, traininguri, iar nivelurile ridicate de sindicalizare asigurau stabilitatea. Conform lui Ira Katznelson, în 1948, 15% din întregul buget federal era absorbit de veterani. Să nu mai discutăm despre Franța, Germania, Japonia și Coreea de Sud, care și-au construit în această perioadă industrii prin intermediul statului în parteneriat cu mediul privat. Perioada aceasta a fost una de „capitalism manageriat”, în care nevoia de a proteja capitalismul de el însuși, sacrificiile din război și frica de atracția socialistă a angajaților au fost factori motivanți puternici pentru un model mai distributiv.
Spre finalul acestei epoci, în anii '70, conservatorii vestici s-au coagulat în forma lor actuală. Modelul economic începea să fie sub presiune din cauza crizei petrolului, a delocalizării industriilor în lumea a III-a și a competiției tot mai acerbe. Cauzele încă se discută, dar eu consider că au fost mai degrabă externe; oricum, nivelul de trai scăzut se simțea în rândul oamenilor. Conservatorii acestui timp s-au definit ca fiind în opoziție cu acest model vechi. Era vremea pieței libere, a neoliberalismului și a Lupului de pe Wall Street.
Statul este un prost administrator, așa că e mai bine să lăsăm mediul privat să-și facă treaba, iar intervenția statului să fie cât mai limitată. Taxele trebuie scăzute, creând spațiu pentru investiții, iar creșterea economică ce va rezulta va aduce slujbe și un nivel de trai mai bun. În paralel, țările comuniste trebuie contestate la fiecare nivel, URSS fiind un „Imperiu al Răului”, iar armata trebuie să fie puternică pentru a asigura pacea. În anii `80, acest model a fost implementat, la scară generală, de Ronald Reagan în SUA și de Margaret Thatcher în UK. Piețele au fost liberalizate, s-au eliminat multiple reglementări, s-au tăiat taxe și s-a accelerat cursa înarmării. Deși aparatul administrativ a fost redus, cheltuielile au crescut per ansamblu din cauza înarmării, chiar dacă s-a produs și o reapropiere între Reagen și Gorbaciov.
În orice caz, anii '80 au produs un miracol. Deceniul a fost unul prosper pentru Europa, cu îmbunătățiri față de anii '70. Modelul pieței libere părea că dăduse roade. Iar apoi, la finalul deceniului, blocul comunist s-a destrămat complet. Ce victorie mai clară puteau obține conservatorii? Pentru ei, acesta a fost un semn că în tot acest timp au avut dreptate. Toate ideile lor, neglijate în cea mai mare parte a Războiului Rece, primeau acum validarea mult visată. Fascismul căzuse, comunismul căzuse, gura adversarilor politici era închisă. Jumătate de lume se întorsese cu fundul în sus – ce dovadă să mai vrei?
În acest context, Francis Fukuyama declară că în anii '90 am ajuns la „finalul istoriei”, în care democrația liberală și economia de piață sunt răspunsul final al întregului progres istoric. Era doar o chestiune de timp până când China, Coreea de Nord și Iranul vor vedea lumina. Stânga din țările vestice deja „se adaptase”: Tony Blair, laburist, a reorientat partidul spre capitalism, iar Bill Clinton, democrat, a tăiat la sânge ajutoarele sociale și alte cheltuieli. Un nou consens apăruse. La noi în țară, conservatorii au fost validați de căderea comunismului și anii de oprimare erau la final.
Există totuși o problemă: istoria nu s-a terminat în 1989. În anii ce au urmat, discrepanțele între bogați și săraci au pus la îndoială veridicitatea sistemului ultra-capitalist. Criza economică din 2008, cauzată de lipsa reglementărilor asupra băncilor, a creat condițiile unei revizuiri a sistemului. În plan social, Vestul, Occidentul pretindea oportunitate și libertate individuală maximă. Cu toate acestea, au apărut din ce în ce mai mult semne de ipocrizie: faptul că poți munci pe salariul minim, dar nu-ți permiți o casă sau cheltuieli minimale pentru sănătate, faptul că, deși pe hârtie toți oamenii sunt egali, în practică unii sunt mai egali decât alții (din cauza corupției sau stării unor minorități, tributare ale inegalităților impuse în trecut); încălzirea globală se simte, iar implicarea banilor privați în politică e tot mai puternică chiar și în mult visatul stat minimal. Între timp, intervenția discutabilă a SUA în Orientul Mijlociu a indus ideea că poate nu este tocmai potrivit să arunci cu bombe în țări subdezvoltate și să te aștepți să devină democrații. La noi, vechiul model construit pe nomenclatura comunisto-securistă s-a dovedit, ce surpriză, corupt, indiferent, incompetent și nesimțit. La fel ca în anii '70, modelul social începea să-și arate limitele.
Cu o singură diferență: conservatorii nu erau în stare să vadă asta. Câștigaseră Războiul Rece și erau după trei decenii de prosperitate. Cum să contești așa ceva? Vă imaginați nivelul de auto-suficiență care poate fi creat de așa un succes? În mintea lor, discuția era terminată: comunismul a căzut, deci statul este prost; am trecut de segregare și individul este celula fundamentală a societății, deci orice discrepanțe trebuie să fie individuale; democrația nu va cădea niciodată în dictatură că doar suntem mai deștepți acum, am evoluat și știm că autoritarismul nu funcționează. Să cauți alternative la acest model înseamnă blasfemie. Cum adică încă avem de lucru? Ți s-a urât cu binele! Să avem o societate mai echitabilă? Comunism! Să intervenim pentru a rezolva discrepanțe între rase sau sexe? Fantezie, că tot indivizi suntem! Această atitudine este împărtășită și la nivelul publicului.
Chiar și democrații au fost convinși de această poveste post-nouăzecistă. Tot acest model, acum învechit, a fost introdus cu mare fanfaronadă de republicani și apărat de ei chiar și după criza din 2008, că doar Mitt Romney, un clasic adept al lui Reagan din establishment, a fost contracandidatul lui Barack Obama. Donald Trump a șocat partidul prin câștigarea alegerilor interne pentru nominalizare și mai apoi a alegerilor prezidențiale din 2016. În loc să creeze un bloc de opoziție reală, democrații au adoptat două strategii falimentare: (1) strategia „Nu v-ați săturat de scandal? Noi nu vă oferim o schimbare majoră a contractului social, dar măcar nu suntem Donald Trump, care e mai periculos decât orice.” și (2) strategia: „Ok, ce prinde la minorități? În loc să avem o viziune reală, ce putem să le spunem negrilor/comunității LGBT/imigranților ca să sune bine?”.
Democrații au refuzat să se rupă de vechea religie (parțial și pentru că elementul de lobby este puternic și în rândul lor), optând pentru a încerca să convingă votanții conservatori moderați că ei le pot oferi lucruri asemănătoare (beneficii economice pentru clasa muncitoare, protecționism, limite pentru imigrație), dar fără extremismul lui Donald Trump. Afișarea Kamalei Harris cu personaje de tipul Dick Cheney, ministru de externe în perioada Bush, a fost o încercare de acest fel. În paralel, în loc să lucreze în mod real pe probleme economice și de inegalitate, au adoptat o politică identitară de care votanților nu le pasă atât de mult. Rezultatul? În termeni absoluți, Donald Trump a primit cam la fel de multe voturi ca în 2020. Kamala Harris a primit mai puține decât Joe Biden. De unde concluzia că votanții siguri democrați au rămas acasă, fiind dezamăgiți. Pentru republicani, chiar și pentru cei moderați, Kamala Harris a dat mâna cu vechiul sistem și un simulacru conservator nu i-a mulțumit. Administrația Biden a fost mai eficientă în ceea ce privește legile, dar s-au lipit alte etichete de ea (de ex. inflație, vârsta).
Între timp, republicanii s-au adaptat. Retorica răzbunătoare din 2016 a lui Donald Trump a fost foarte atrăgătoare pentru unii votanți. Donald Trump a atacat simultan atât democrații cât și establishment-ul propriului partid. Unii republicani s-au coagulat în jurul său. Probabil că și-au dat seama că ei sunt cauza multora dintre problemele poporului american. În loc să accepte că e momentul să se dea la o parte, au virat într-o direcție reacționară. Vina este a imigranților, a mișcărilor sociale și a elitelor. Opoziția dintre elite și popor a început cu ocuparea Wall Street imediat după criză. Mișcarea Occupy, cu sloganul „noi suntem cei 99%” era una care respingea politica ultra-capitalistă a conservatorilor pe model Ronald Reagan. Establishement-ul, inclusiv de pe Wall Street, vota predominant cu republicanii. Însă, în mijlocul deceniului de după criza din 2008, ideea de elite a început să fie asociată cu democrații. De ce? Pentru că votanții democrați erau din state mai bogate (California, New York), tindeau să fie educați la universități de prestigiu și tot ei erau cei cărora „li s-a urât cu binele” și n-au alte probleme decât persoanele trans. Bineînțeles, acestea n-au nicio legătură cu economia sau „sistemul”, dar imaginea era creată. Republicanii, știindu-se vinovați, au fost determinați să controleze firul narativ, să se rebranduiască în salvatorii problemelor create tot de ei.
Acest tango aiurit a creat spațiu pentru emergența unor facțiuni extreme în partid. Administrația Trump I a fost, de facto, un guvern de coaliție între vechea gardă republicană, care a mai controlat excesele președintelui și noii populiști adunați în jurul său. Donald Trump a pierdut în 2020 și pentru că o perioadă părea că a fost doar un accident. Însă partidul a decis să-i mai dea o șansă și, de data aceasta, nimeni nu i-a mai pus piedici. Dimpotrivă, oamenii voiau în continuare schimbare. Miliardarii din jurul său erau conștienți că, mai devreme sau mai târziu, un politician mai radical va prelua puterea, când măsurile falimentare republicane își vor dovedi din nou limita. Asta presupunea riscuri pentru propriile averi și putere. Iar ei nu voiau să riște. În loc să folosească statul pentru a-și proteja averile, acum vor să-l coopteze pentru a le asista în acumulare. În același timp, conservatorii sociali sunt speriați de schimbările rapide. Alaltăieri am avut feminism și anti-segregare, ieri gay-ii au primit drepturi și azi vor și imigranții și transexualii aceleași lucruri. Sunt speriați, atât de cât de repede se întâmplă totul, cât și de posibilitatea ca, în 50 de ani, nepoții lor să se gândească la ei așa cum ne gândim noi acum la cei care au apărat segregarea. Pentru ei, ‘destul este destul’ și luptă înverșunat pentru a opri aceste curente, chiar cu prețul democrației, căci la urma urmei normalitatea nu se discută. Poate că publicul nu e așa interesat, dar ei sunt și vor folosi orice mandat câștigat pentru a se impune.
Analizate la scara istoriei, aceste evenimente nu sunt neapărat noi. Ce traversăm acum, inclusiv în România, pentru că suntem parte din circuitul european, este moartea unui model care ar trebui înlocuit cu un altul, la fel cum s-a întâmplat în 1970, 1929, 1920 și chiar și înainte. Departe de mine gândul de a spune că suntem într-un ciclu. Nu e inevitabil, acestea sunt consecințele unor alegeri politice. Alegeri diferite, rezultate diferite. Donald Trump cu siguranță nu este soluția. Ce se întâmplă acum în Statele Unite poate fi o lecție despre ce se întâmplă când suntem prea rigizi, prea închiși și când nu știm să ne ascultăm reciproc. Este (sau ar trebui să fie), de asemenea, și un semnal pentru politicienii din sistem care se prefac doar că schimbă ceva, în loc să o facă substanțial.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Intr-o democratie adevărată deciziile țin cont de vointa majoritatii. Libertatea de opinie si votul liber sint doar condiții necesare, nu si suficiente pentru a afirma ca o societate este democratica. De ce? Pentru ca și oligarhiile pot prezenta aspecte democratice, precum cele doua conditii de mai sus, insa deciziile țin cont de vointa unei elite, a unei minoritati. Aspectul democratic al oligarhiilor apare cind interesele oligarhilor sint divergente, cazul economiilor puternic concurentiale (economii de piata functionale), unde
De fapt foarte mulți oameni îl contrazic, dar nici unul dintre cei cu adevărat importanți- sau puternici în sensul politic. Teama de puterea economică și mai ales militară a SUA- condusă acum de un dictator și echipa lui de marionete, depășește rațiunea. Și asta e cu adevărat înspăimântător.
am uitat cum democratiierau cei care aparau pe fata rascoalele negrilor in cazul floyd?
sau cum democratii tot timpul ii considera pe albi vinovatii de serviciu? toate problemele sunt cauzate de albi, toate succesele sunt datorate minoritatilor care au fost inlaturate dupa pentru ca albii sa se laude?
sau cum barbatii au fost atacati constant pentru orice? mai ales barbatii normali.
iar asta constant, la tv, de la biden, de la democrati, de pe internet. daca erau probleme era vina albilor barbati straight.
oamenii s-au saturat de asta.
un caz e despre cum biden apara echipa feminina de fotbal a sua. echipa care spunea ca primeau mai putini bani decat echipa barbatilor, chiar daca barbatii aduceau mai mult bani la bugetul federatiei.
s-a dovedit ca femeile primeau aceleasi sume de bani, dar prin fondul de pensii si asigurari medicale, barbatii au vrut bonusuri de performanta. biden stia, dar le lua apararea femeilor
iar asta e un caz din sute
de asta s-au saturat multi oameni, baietas. se vede ca nu cunosti cultura sua.
cand am fost in sua, in montana, intr-o statiune eram mai multi europeni, iar un american se plangea ca nu e destula diversitate, referindu-se ca nu erau destui negrii, dar nu tinea cont ca erau oameni acolo din vreo 7 tari diferite. virusul woke a ajuns asa adanc in mentalul americanilor incat ei vad culoarea ca diversitate, nu cultura.
rusine republica ca scrie asa ceva. nu ii iau apararea lui trump, dar nu trebuie nici democratii iertati de extremismul lor woke.
gresesile de ortografie sunt respectul meu pentru voi