Istoria României are un tipar aproape obsesiv: marile crize internaționale ne găsesc mereu într-un punct strategic. Uneori avantaj, alteori povară. Nu pentru că am căutat această poziție, ci pentru că geografia ne-a așezat, de-a lungul secolelor, exact la intersecția intereselor marilor imperii și, mai târziu, ale marilor puteri.

Încă de la sfârșit de 2025, Orientul Mijlociu, dar mai ales Iranul, păreau să implodeze: inflația ajunsese la cote fără precedent, la fel ca și răbdarea cetățenilor față de reformele promise - președintele Masoud Pezeshkian este ceva mai “liberal”, însă puterea se află totuși în mâinile unei autorități islamice ultra-conservatoare… Protestele stradale au început la final de decembrie 2025 și anunțau săptămâni tumultoase...

În ultimii ani, călătoriile nu mai înseamnă doar vacanțe, fotografii pe Instagram și planuri făcute cu luni înainte. Înseamnă și incertitudine. Spații aeriene închise peste noapte, conflicte regionale, falimente ale companiilor aeriene sau crize globale care pot bloca mii de oameni departe de casă.

„Ce să caute neamțu-n Bulgaria?”. Întrebarea lui Caragiale e de actualitate, mutatis mutandis: în loc de Bulgaria, Polonia, în locul neamțului, președintele Nicușor Dan.

Două sentimente se ciocnesc în mine când am în fața ochilor jucătoarele iraniene de fotbal tăcând intens în timp ce imnul țării lor curge din difuzoare: mă bucură nespus să văd cât de curajoase și demne sunt, căci știu bine că pot fi executate îndată ce vor reveni în Iran; mă întristează nespus chipurile lor întunecate și asprite de suferință, arătate lumii pe stadionul Gold Coast din democratica Australie, care nu cunoaște nici dictatura, nici războiul pe teritoriul lui.

Câteva clarificări istorico-geopolitice în contextul războiului din și cu Iranul

Ce mama dracului caută 28 de elevi de gimnaziu, împreună cu două profesoare, în Dubai? Nu era previzibil, de vreo lună încoace, atacul Israel-SUA asupra Iranului, întinderea războiului în tot Orientul Mijlociu?

Știu că puriștii au alte opțiuni, e dreptul lor - dar, pentru mine, căderea unui dictator e o sărbătoare a umanității.

Totalitarismul feroce al conducerii Iranului este echivalent cu totalitarismul nazist, care nu a cedat nici când a murit Hitler; în locul național-socialismului, religia musulmană dusă la extrem. Corpul Gardienilor Revoluției Islamice = SS. Disprețul și cruzimea cu care omoară zeci de mii de iranieni, demne de Führer.

Mă amuză specialiştii care explică, cu un zâmbet doct şi o hartă colorată în spate, că ştiu exact ce va urma în Orientul Mijlociu. Dacă ar fi fost atât de simplu, şahinşahul ar fi murit pe tron, Khomeini ar fi rămas un exilat pitoresc într-o Franţă în care intelectualii de stânga îi adulau pe revoluţionari, iar experţii occidentali nu ar mai fi fost nevoiţi să îşi rescrie memoriile explicând cum „semnalele existau” şi în 1979, dar n-au fost interpretate corect.