sursa foto: Profimedia
Nu cred că muzica anilor 2000 era mai bună pentru că am copilărit și crescut cu ea. Cred că era făcută să rămână.
Astăzi deschid orice platformă și văd cum unele piese bubuie peste noapte și cum la fel de repede dispar. Poate credeți că vorbesc din nostalgie și melancolie. Însă nostalgia nu explică cum acele piese încă umplu ringurile de dans, încă sunt cântate din toți plămânii si încă reușesc să unească generații.
În muzica de atunci, găseam povesti, în muzica de atunci se vorbea despre dragoste, suferință, speranță, pierdere, despre lucruri prin care toți trecem. Pe care toți le simțim.
Nu sunt muzician de profesie și nici vreun critic muzical, sunt un simplu adolescent de 20 de ani, care a rămas blocat cu sufletul în anii 2000, în perioada în care, cred eu, muzica îți spunea o oarecare poveste. Nu conta doar beat-ul. În perioada in care muzica te putea urmări zile, săptămâni întregi, nu doar secundele în care o ascultai. Nu cred că muzica anilor 2000 era mai bună doar pentru că am crescut cu ea. Cred ca era făcută sa rămână.
Pe scurt, ca o părere personală, muzica avea timp să se așeze în sufletele oamenilor.
Astăzi trăim într-o cultură a consumului rapid. Ascultăm, distribuim, uităm. Rap-ul și trap-ul au adus un nou limbaj și au oglindit realitățile unei generații care trăiește într-o lume diferită de cea de acum mulți ani. Cred că ar fi nedrept să spun că n-au valoare. Dar este la fel de legitim să observăm că multe dintre piesele care domină astăzi clasamentele sunt construite pentru impact imediat, nu pentru longevitate.
Ceea ce îmi lipsește la muzica de astăzi este emoția sinceră. Erau melodii care vorbeau despre iubire fără cinism, despre despărțiri fără mască și despre speranță fără teama de a părea vulnerabil. Nu erau perfecte, dar aveau curajul să transmită ceva. Astăzi, de multe ori, am impresia că imaginea a ajuns mai importantă decât mesajul, iar ritmul mai important decât povestea.
Poate că timpul îmi idealizează amintirile. Poate că fiecare generație ajunge, inevitabil, să spună că muzica „de pe vremea ei” era mai bună. Totuși, există o diferență pe care nu o pot ignora: melodiile anilor 2000 continuă să fie căutate, reinterpretate și cântate după două decenii. Nu pentru că algoritmii le împing în față, ci pentru că oamenii se întorc la ele de bunăvoie.
Poate că acesta este adevăratul criteriu după care ar trebui judecată muzica. Nu câte milioane de ascultări adună într-o săptămână, ci câți oameni se regăsesc în ea după douăzeci de ani. Restul este zgomot. Iar zgomotul, oricât de puternic ar fi astăzi, se stinge întotdeauna primul.
Astăzi, o melodie de acum două decenii poate porni dintr-o simplă apăsare pe „play”, dar, în câteva secunde, ne poate întoarce într-o altă perioadă. Într-o cameră de copil, într-o mașină veche, într-o vacanță, într-o poveste de dragoste sau într-o seară petrecută cu prietenii.
Generația care a crescut fără să știe că pierde tot
Am avut o copilărie pe care astăzi am numi-o „simplă”. Noi îi spuneam doar copilărie.
Nu aveam internet în buzunar. Nu știam ce înseamnă „seen”. Nu ne verificam valoarea în like-uri și nu ne fotografiam mâncarea înainte să o mâncăm.
Aveam genunchii juliți, cheia de la casă ascunsă undeva, pentru că părinții erau la muncă.
Aveam un televizor care nu știa ce înseamnă Netflix și un telefon care, dacă suna, trebuia să te ridici din pat ca să afli cine te caută. Și poate că tocmai asta e partea cea mai tristă.
Nu știam că trăim într-o lume care avea să dispară.
Îmi amintesc după-amiezile în care ieșeam afară fără să anunțăm pe nimeni. „Vin imediat.” Și „Imediat” putea să însemne șase ore. Ne strigau mamele de la geam. Uneori ne era rușine că ne aud prietenii. Astăzi, dacă un copil nu răspunde la telefon timp de zece minute, cineva începe să se îngrijoreze. Noi dispăream cu bicicleta și reapăream înainte de cină, murdari, transpirați și fericiți. Nu aveam localizare. Aveam încredere. Am crescut cu lucruri care astăzi ar părea aproape primitive. Casete derulate cu pixul. CD-uri zgâriate. Poze developate. Mesaje scrise pe foi. Agende în care păstram numere de telefon .Bilețele ascunse în penare. Scrisori pe care le citeam de zece ori înainte să avem curajul să le trimitem. Dacă îți plăcea de cineva, trebuia să ai curaj. Nu exista „îi dau follow și văd eu”. Nu exista algoritm care să-ți spună că poate vă potriviți. Trebuia să te apropii. Să vorbești. Să riști să fii refuzat. Și poate că de aceea unele amintiri din perioada aceea au rămas atât de vii. Pentru că nu puteam să le salvăm în cloud. Le-am salvat în noi. Apoi am crescut. Și lumea a devenit mai rapidă. Am primit internet. Apoi telefoane inteligente. Apoi rețele sociale. Apoi posibilitatea de a vorbi cu oricine, oricând.
Paradoxal, exact atunci am început să ne simțim singuri. Avem sute de oameni în listă și uneori nu avem pe cine suna la două dimineața. Știm unde este aproape oricine, dar nu mai știm ce simte. Vedem fotografii din vacanțele altora, dar nu știm ultima dată când cineva s-a așezat lângă noi fără să se uite la telefon. Suntem conectați permanent. Și totuși, ne pierdem unii de alții în fiecare zi.
Poate asta ne doare cel mai tare când ne uităm în urmă. Nu că am pierdut internetul lent. Nu că nu mai avem telefoane cu butoane. Nu că nu mai stăm afară până se întunecă. Am pierdut versiuni ale noastre. Copilul care putea fi fericit cu o înghețată. Adolescentul care credea că prima iubire va dura pentru totdeauna. Omul care nu avea nevoie să demonstreze nimic nimănui. Am devenit adulți. Și, fără să observăm, am început să confundăm viața cu obligațiile. Muncim ca să ne permitem lucruri pe care nu avem timp să le folosim. Cumpărăm case în care abia stăm. Ne luăm telefoane care știu totul despre noi și uităm să ne întrebăm cine suntem. Spunem „nu am timp” oamenilor pe care îi iubim. Apoi, într-o zi, am vrea să le spunem. Dar nu mai avem cui.
Unele momente nu par importante atunci când se întâmplă.
O masă banală cu părinții. O seară în fața blocului. O plimbare cu cineva pe care îl iubești. O vacanță în care te-ai plâns că e prea cald. O fotografie în care nu îți place cum ai ieșit. O voce pe care o auzi zilnic și despre care presupui că o vei auzi mereu.
Nu știi niciodată că trăiești o „ultima dată”. Ultima dată când mama te strigă să vii la masă. Ultima dată când tatăl te ia în brațe fără să-i fie teamă că vei spune că ești prea mare. Ultima vară în care toți prietenii tăi locuiesc încă în același oraș. Ultima zi în care copilăria ta există fără să știi că se termină.
Nu știm când se întâmplă ultima dată.
De aceea, uneori, mă întreb dacă nu cumva nostalgia este mai mult decât dorul după trecut.
Poate este dorul după noi. După oamenii care eram înainte să învățăm să ne grăbim. Înainte să ne fie rușine să spunem că ne pasă. Înainte să avem nevoie să fotografiem un moment, ca să credem că a existat. Înainte să înțelegem că timpul nu se întoarce.
Și poate că, într-o zi, peste încă douăzeci de ani, ne vom uita la ziua de astăzi cu aceeași nostalgie. La telefonul pe care îl ținem acum în mână. La oamenii care încă ne răspund. La casa în care încă mai locuiește cineva drag. La noi, cei de acum.
Și atunci vom realiza: și ziua de azi a reprezentat, cândva, „vremurile bune”. Doar că noi eram prea ocupați ca să o observăm.
Și nu, muzica de azi nu este neapărat mai proastă. Este doar făcută într-o lume diferită. Astăzi avem artiști extraordinari. Avem producții incredibile. Avem acces instantaneu la aproape orice piesă creată vreodată. Putem asculta un artist din Coreea, unul din America și unul din România în aceeași plimbare până la magazin. Tehnologia a făcut muzica mai accesibilă decât oricând. Dar a făcut ceva și mai ciudat. A făcut muzica aproape infinită. Iar când ai totul, începi să te atașezi mai greu de ceva.
În anii 2000, așteptai videoclipul preferat la televizor. Stăteai cu telecomanda în mână. Poate prindeai piesa pe MTV. Poate pe Atomic. Poate pe un post de muzică pe care astăzi abia dacă și-l mai amintește cineva. Și dacă pierdeai videoclipul? Așteptai. Nu îl căutai imediat. Nu îl aveai în buzunar. Așteptarea făcea parte din experiență. Astăzi, dacă nu găsești o piesă în cinci secunde, probabil cauți alta. Am câștigat acces. Am pierdut răbdare. Și mai era ceva.
Albumul. Îți cumpărai sau împrumutai un album și îl ascultai de la început până la sfârșit. Nu doar piesa virală. Nu doar refrenul. Ascultai și melodia a treia. Și a șaptea.
Și aia ciudată de la final pe care inițial nu o înțelegeai. Uneori, după câteva luni, tocmai aceea devenea preferata ta. Astăzi, o mare parte din muzică trăiește în fragmente. 15 secunde. 30 de secunde. Un refren. Un vers. Un sunet care trebuie să funcționeze într-un videoclip de câteva secunde. Nu mai descoperim întotdeauna piesa. Descoperim momentul din piesă care funcționează. Poate de aceea muzica anilor 2000 pare astăzi atât de puternică. Pentru că nu o ascultăm doar cu urechile. O ascultăm cu memoria. O melodie nu mai este doar o melodie. Este prima iubire. Este liceul. Este gașca. Este drumul spre mare. Este telefonul care suna în buzunar. Este cineva care astăzi nu mai face parte din viața noastră. Este o perioadă în care aveam mai puține lucruri, dar poate aveam mai mult timp să le simțim. Și aici apare comparația care doare.
Generația noastră asculta muzică pentru că îi plăcea. Generația de azi ascultă și pentru că algoritmul i-a spus că ar trebui să-i placă. Nu este vina lor. Așa funcționează lumea lor. Noi am crescut cu radioul, televizorul, CD-ul și prietenul care îți trimitea o melodie. Ei au crescut cu Spotify, YouTube, TikTok și milioane de recomandări. Noi căutam muzica. Acum, muzica îi caută pe ei. Dar poate cea mai mare diferență nu este între artiști. Este între noi și în felul în care consumăm. Noi puteam asculta aceeași piesă timp de o lună. Astăzi, o piesă poate fi înlocuită într-o săptămână. Un artist poate deveni celebru peste noapte și uitat peste alte câteva luni. Un refren poate avea milioane de ascultări și totuși să nu însemne nimic pentru nimeni. Și asta este partea cu adevărat tristă: nu toate melodiile care devin virale devin și amintiri.
Poate peste douăzeci de ani, cineva din generația de azi va auzi o piesă pe care noi o considerăm „doar un hit TikTok”. Și se va întoarce instantaneu în adolescența lui. Va avea din nou 16 ani. Va fi în camera lui. Va primi primul mesaj de la persoana pe care o iubea. Va merge cu prietenii într-o vacanță. Va plânge într-o mașină. Va râde într-un parc. Și va spune:
„Doamne, ce vremuri…”
Astăzi, granițele dintre genuri sunt mult mai puțin clare. Un adolescent poate asculta într-o singură zi pop, trap, rap, manele, rock, K-pop sau muzică electronică, fără să simtă nevoia să aparțină unui anumit stil.
Și acesta este unul dintre lucrurile frumoase ale generației actuale: libertatea de a experimenta.
Problema nu este că muzica de azi ar fi mai slabă decât cea din anii 2000. Ar fi nedrept să reducem o întreagă generație de artiști la câteva trenduri de pe rețelele sociale. Există și astăzi muzică foarte bună, artiști talentați și albume care vor rămâne importante.
Diferența este mai degrabă în felul în care muzica este consumată.
În urmă cu douăzeci de ani, trebuia să cauți muzica.
Astăzi, muzica te găsește.
Algoritmii știu ce ai ascultat, ce ai ignorat, ce ai salvat și cât timp ai rămas pe o anumită melodie. Ei decid, într-o anumită măsură, ce auzi mai departe. Descoperirea muzicală a devenit mai ușoară, dar și mai automatizată.
În trecut, un prieten putea să-ți schimbe gusturile muzicale printr-un CD împrumutat. Astăzi, o recomandare poate veni de la un algoritm.
Am câștigat acces, viteză și diversitate. Poate de aceea muzica anilor 2000 ne pare astăzi atât de specială. Nu neapărat pentru că toate piesele erau mai bune. Ci pentru că amintirile noastre sunt atașate de ele.
Astăzi avem milioane de melodii la un click distanță. Dar uneori, dintre toate acestea, tot căutăm una singură. O melodie veche. Apăsăm pe „play”. Și, pentru câteva minute, nu mai suntem adulții de astăzi. Suntem din nou cei care am fost.
Și acum aș vrea să pun în lumină despre ce melodii am vorbit 3 pagini întregi, așa că voi înșira câteva exemple de muzică “nemuritoare” pentru mine:
◦ Mercy — Duffy, 2008
◦ It's My Life — Bon Jovi, 2000
◦ Wind of Change — Scorpions, 1990
◦ Still Loving You — Scorpions, 1984
◦ What's Love Got to Do with It — Tina Turner, 1984
◦ The Best — Tina Turner, 1989
◦ Complicated — Avril Lavigne, 2002
◦ Use Somebody — Kings of Leon, 2008
◦ Back to Black — Amy Winehouse, 2007.
Primele acorduri din „It's My Life” de la Bon Jovi, „Bring Me to Life” de la Evanescence, „In the End” de la Linkin Park sau „Mercy” de la Duffy nu sunt doar sunete. Pentru foarte mulți dintre cei care au crescut în perioada aceea, sunt fragmente dintr-o viață care nu mai există în aceeași formă.
Poate că aceasta este una dintre marile diferențe dintre muzica de atunci și muzica pe care o consumăm astăzi. Nu neapărat calitatea. Nu putem spune cu certitudine că tot ce s-a făcut înainte de 2010 a fost genial, iar tot ce se face acum este superficial. Ar fi o simplificare.
Diferența este în felul în care muzica ajungea la noi și în timpul pe care eram dispuși să i-l acordăm.
La începutul anilor 2000, muzica încă avea răbdare.
Iar noi aveam răbdare cu ea.
O perioadă în care muzica nu venea după tine
Un exemplu perfect este „It's My Life”, lansată de Bon Jovi în 2000, pe albumul „Crush”.
Piesa a apărut într-un moment interesant pentru trupă. Bon Jovi venea după o perioadă de pauză, iar începutul anilor 2000 nu mai semăna deloc cu perioada în care formația dominase radiourile și stadioanele în anii '80. Între timp apăruseră grunge-ul, alternative rock-ul, nu-metal-ul și o nouă generație de artiști. Bon Jovi trebuia să găsească o cale de a rămâne relevant. „It's My Life” a făcut exact asta.
Piesa a fost scrisă de Jon Bon Jovi, Richie Sambora și Max Martin, unul dintre cei mai importanți autori și producători ai pop-ului modern. A fost o combinație interesantă: o trupă de rock consacrată întâlnea unul dintre oamenii care aveau să definească sunetul pop al anilor următori.
Și există ceva foarte frumos în povestea piesei. Bon Jovi nu încerca pur și simplu să repete anii '80. Își lua trecutul cu el într-o lume nouă. Piesa făcea chiar referire la Frank Sinatra și la celebrul său „My Way”, iar personajele Tommy și Gina, deja cunoscute din „Livin' on a Prayer”, reveneau într-o formă nouă.
Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care „It's My Life” a rămas atât de puternică. Nu vorbea doar despre succes. Vorbea despre dorința de a-ți trăi viața în propriile condiții. Și era exact genul de mesaj care funcționa la începutul unui nou secol.
Linkin Park: adolescența avea și furie
Dacă Bon Jovi vorbea despre libertate, Linkin Park vorbea despre frustrare.
„In the End” a fost înregistrată în 2000 și lansată ca single în 2001, pe albumul „Hybrid Theory”. Era o piesă care combina rap-ul lui Mike Shinoda cu vocea dramatică a lui Chester Bennington și cu acel riff de pian pe care aproape orice adolescent al generației respective îl putea recunoaște după primele secunde. Dar succesul ei nu a venit doar din sunet.
A venit din faptul că spunea ceva ce mulți tineri simțeau, dar nu știau să exprime. Efortul nu garantează rezultatul. Poți încerca foarte mult și totuși să pierzi. Poți investi într-o relație, într-un vis sau într-o versiune a ta și, la final, să descoperi că lucrurile nu au ieșit cum sperai. Mike Shinoda a explicat ulterior că piesa se luptă cu ideea de lipsă de speranță și cu caracterul trecător al timpului și al vieții. Tocmai faptul că nu oferă o soluție simplă îi dă forță.
Și poate că aici se află unul dintre secretele muzicii de atunci.
Nu încerca întotdeauna să te facă să te simți bine.
Uneori te făcea să te simți înțeles.
Duffy și întoarcerea la un sunet vechi
Câțiva ani mai târziu, în 2008, Duffy apărea cu „Mercy”. Și, dintr-odată, muzica pop părea să se întoarcă în timp. Vocea ei, producția și influențele soul și retro făceau ca piesa să pară scoasă dintr-o altă epocă, chiar dacă era perfect adaptată radioului anilor 2000. „Mercy” a fost scrisă de Duffy și Steve Booker în ultima parte a lucrului la albumul „Rockferry”. Duffy a spus că simțea că albumului îi lipsește ceva și că „Mercy” a fost acel element care a completat imaginea. Piesa a fost construită organic, pornind de la ideile ei și de la colaborarea cu Booker. Mai important, Duffy nu încerca să copieze pur și simplu trecutul. Îl transforma. Influențele anilor '60 și '70 se întâlneau cu producția modernă, iar rezultatul era o piesă care suna familiar, fără să fie veche. Asta făcea muzica anilor 2000 atât de interesantă. Nu era o singură muzică. Era o perioadă în care rock-ul, pop-ul, soul-ul, R&B-ul, hip-hop-ul și muzica alternativă coexistau și se influențau reciproc.
Amy Winehouse: când vulnerabilitatea a devenit muzică
„Back to Black”, lansată în 2006, nu semăna cu muzica pop construită pentru a fi uitată după câteva săptămâni. Era întunecată, retro, personală și vulnerabilă. Winehouse și-a transformat experiențele personale în material artistic, iar producția lui Mark Ronson și Salaam Remi a contribuit la acel sunet care combina soul-ul clasic cu o sensibilitate modernă.
Și apoi există Scorpions
Dacă vrem să înțelegem de ce anumite melodii rezistă generațiilor, trebuie să ne întoarcem chiar mai mult. „Wind of Change” de la Scorpions nu este o piesă a anilor 2000. A fost lansată la începutul anilor '90. Dar generația care a crescut în anii 2000 a moștenit-o și a făcut-o parte din propria memorie. Și povestea ei este extraordinară. Klaus Meine a scris cântecul după experiențele trupei în Uniunea Sovietică, în perioada în care Războiul Rece se apropia de sfârșit. Scorpions cântaseră la Moscova și la Leningrad și văzuseră cu ochii lor schimbarea atmosferei. Meine a povestit că, după concertele de la Moscova, a simțit că lumea se schimba literalmente în fața lui. A început să fredoneze melodia în autocar, iar apoi a dezvoltat rapid cântecul.
Mai mult, videoclipul avea să includă imagini legate de evenimentele din Europa de Est, inclusiv Revoluția Română din 1989. Meine a spus ulterior că acele imagini cu oamenii ieșiți în stradă și cu căderea regimurilor comuniste au contribuit la încărcătura simbolică a piesei.
Asta este diferența dintre o melodie și un cântec care ajunge să reprezinte o epocă.
„Wind of Change” nu vorbea doar despre iubire sau despre o despărțire. Vorbea despre o lume care se schimba.
Iar Tina Turner ne amintea că o melodie poate supraviețui creatorului
Tina Turner este un alt exemplu de artist care nu poate fi încadrat într-un singur deceniu. „What's Love Got to Do with It” a fost lansată în 1984, dar a continuat să fie prezentă în cultura muzicală mult timp după aceea. Piesa nici măcar nu fusese scrisă special pentru Turner. A fost compusă de Terry Britten și Graham Lyle și fusese oferită altor artiști înainte să ajungă la ea. Turner însăși nu a fost convinsă inițial că vrea să o înregistreze. Și totuși, interpretarea ei a transformat cântecul. Aici apare din nou un lucru pe care îl uităm când discutăm despre muzică. O piesă nu este doar ceea ce scrie compozitorul. Este și vocea celui care o cântă. Este experiența lui. Este momentul în care este lansată. Este ceea ce simte publicul când o aude. Și aici ajungem la muzica de azi. Nu pentru a spune că este mai slabă. Ci pentru a observa că trăiește într-un sistem complet diferit.
În anii 2000, o piesă putea avea un intro de zeci de secunde. Putea să construiască tensiune. Putea să aibă un bridge. Putea să aibă o poveste care devenea clară abia după ce o ascultai de câteva ori. Astăzi, o melodie intră într-o competiție brutală pentru atenție. Primele secunde pot decide dacă utilizatorul rămâne sau face swipe.
Un fragment de 15 sau 30 de secunde poate deveni mai cunoscut decât restul piesei. Uneori, oamenii ajung să cunoască refrenul fără să știe cine cântă melodia.
Am dansat pe „Mercy”. Am descoperit „Back to Black”. Am moștenit „Wind of Change”. Am auzit Tina Turner, Bon Jovi și Scorpions alături de artiști care aveau să definească noul mileniu. Și fără să ne dăm seama, am legat toate aceste melodii de oameni, locuri și momente. De aceea, astăzi, când auzim o piesă din perioada aceea, nu ascultăm doar muzică.
Și atunci vom înțelege, în sfârșit, că nu muzica este cea care îmbătrânește. Noi îmbătrânim împreună cu ea. Iar cea mai puternică muzică nu este neapărat cea care a avut cele mai multe vizualizări, cele mai multe premii sau cel mai mare succes comercial. Este muzica pe care, după douăzeci de ani, o auzi din întâmplare și, pentru trei minute, îți amintești exact cine erai.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.