Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Am fost cu grupul de români care, de la începutul războiului, merge constant într-un orășel din Ucraina

Ucraina - Sursa foto Dorina Achelaritei

Așa cum apare și pe acest afiș despre armata ucraineană, primăvara 2022 aparține Ucrainei, care luptă aprig împotriva Rusiei, de peste 2 luni.

Până acum, conform estimărilor ONU, peste 5.468.000 de refugiați ucraineni și-au părăsit patria și alți peste 7,1 milioane au părăsit estul supus atacurilor nimicitoare pentru a se adăposti în vestul Ucrainei, nevoit acum să susțină povara întregii țări. Această regiune nu ar putea supraviețui fără sprijinul inițiativelor locale și din străinătate, printre care și din România.

La Siret, există un hub ce aprovizionează zona Cernăuți, iar din nordul României mai pleacă încă transporturi umanitare spre zona de graniță.

Grație doamnei ce a pus suflet în coordonarea centrului de primire Egros, din Iași, aflu însă că există și un grup de voluntari din Iași, care împreună cu o altă asociație și cu ceva ajutor din Olanda se deplasează în mod constant, încă de la începutul războiului, spre un orășel ucrainean aflat la granița cu Moldova: este vorba de Mohiliw Podilski, situat pe Nistru.

Era necesar să mă întorc în Ucraina. Decid să o fac împreună cu acest grup de oameni minunați, să aflu povestea lor și a celor pe care îi susțin. Îl contactez pe Edi, cel care a inițiat grupul, îl întreb când urmează să revină în Ucraina și dacă îi pot însoți:

„Aș vrea să văd munca voastră, să cunosc persoanele pe care le ajutați. Pentru că și noi intenționăm să inițiem un proiect similar în Moldova."

Edi e de acord. Stabilim să ne întâlnim sâmbătă, în zori, la 4:30, la periferia Iașului.

Imediat ce pornim la drum, îmi povestește despre cum au format grupul care se mobilizează încă de pe 25 februarie: când au aflat că școala din orășelul de pe malul Nistrului ce găzduia peste 100 de refugiați are nevoie de ajutor, atât familia, cât și prietenii săi au hotărât să se implice.

Biserica evanghelică din care fac parte a contribuit la strângerea de fonduri, la fel ca și câteva cunoștințe din Olanda. Astfel, în fiecare miercuri și sâmbătă, grupul lor încarcă 3-4 furgonete cu produse (în valoare de 10.000 de euro) alimentare și nu numai (în funcție de cerințele primite de învățătoarele care se ocupă de distribuirea pachetelor după primire) și pornește spre Ucraina. Școala din Mohiliw Podilski a devenit un hub pentru întreaga zonă, bunurile aduse de Edi și prietenii săi ajungând până la Kiev și Herson, la populația civilă și la soldați.

Trecem frontiera româno-moldovenească la Sculeni, traversăm întreaga Moldovă înspre nord până la granița cu Ucraina. În timpul celor două popasuri cunosc întreg grupul de voluntari, uniți pentru a face bine într-o zonă prea puțin cunoscută și prea puțin ajutată.

Spre deosebire de punctul de frontieră de la Tudora, pe drumul spre Odesa, micul oraș Mohiliw Podilski este însorit, animat încă de la granița moldovenească. Soldații ucraineni sunt bine dispuși - recunosc grupul de voluntari și le urează bun venit. Străzile sunt în plină mișcare, copacii înfloriți... Nu se simte faptul că țara este în război... Școala care ne aștepta este la nici 300 de metri de punctul de frontieră. Ne întâmpină întreg colectivul - primele fraze complet inteligibile vin de la Victoria și Olea, ambele profesoare de limba engleză. După obiceiul creat în aceste luni de război, grupul lui Edi și voluntarii școlii descarcă mai întâi furgonetele - o treime din bunuri merg astăzi la Kiev.

După aceea, gazdele ne poftesc pe toți la masă. Edi îmi spusese că acesta era modul în care colectivul școlii putea și dorea să răsplătească efortul grupului... Insistaseră încă de la început asupra faptului, iar astfel se crease o frumoasă prietenie - ospitalitatea ucraineană nu se putea refuza, iar românii fuseseră încântați. 

După un prânz în timpul căruia am ocazia să-i cunosc pe toți cei ce ajută școala, Victoria ne propune să-i cunoaștem pe câțiva din cei 116 refugiați cazați în sălile de clasă. În câteva încăperi existau deja paturi, căci școala servea și ca un fel de internat. Câțiva dintre români încep să cânte un cântec în ucraineană, învățat în călătoriile anterioare, iar efectul este extraordinar... Toți zâmbesc și aplaudă, recunoscători. Pornim spre sala de sport, care mai e încă utilizată ca atare - numai că într-un colț este atârnată o plasă de camuflaj. Unul dintre voluntarii ucraineni ne arată cum se leagă fâșiile de pânză kaki peste nodurile plasei. Încă nu e gata, mai au nevoie de 2 zile. În primele zile de război au înjghebat plase de peste 10 metri lungime. Acum însă nu se mai găsește firul atât de necesar luptei Rezistenței. Poate reușim să găsim noi așa ceva în România? Pentru soldați este o chestiune de viață și de moarte...

Da… așa se conviețuiește cu Războiul, a cărui imagine îmi reapare subit în fața ochilor, mai clară ca oricând...

Dar ne continuăm programul bine pus la punct. Urmează o plimbare prin oraș: în centru descoperim un monument închinat celor căzuți în Piața Maidan, așa cum în fața școlii era unul închinat unor elevi căzuți în Donbas, în 2014.

Bem un ceai într-o cafenea din centru, iar apoi ajungem și pe malul Nistrului - aici se va amenaja o plajă deschisă publicului, începând cu 1 iunie. Moldova este la sud, de cealaltă parte a râului, iar războiul, departe, spre est...

Însă aici nu se simte acea atmosferă apăsătoare care ne-a sufocat din momentul în care am călcat în Odesa. Aici, după granița cu Moldova și controlul aferent, în ciuda panoului în culorile steagului cu „Doamne, dă forță războiului nostru!", lumea se încăpățânează să își trăiască liniștit viața... Bătrâni pe băncile din parcurile înverzite, copii alergând în spațiile de joacă. Și este primăvară. Aproape incredibil… Rezistența poate lua și o astfel de formă. Este un drept la viață, pe care Rusia nu îl poate nega acestor oameni.

Grupul va reveni în România în câteva ore, eu îmi voi continua drumul spre nord. Nu voi putea ajunge la Cernăuți azi, însă găsesc un autobuz spre nord, spre Vinniția. De acolo mă voi îndrepta spre Chmelnitzki. Și până la urmă voi ajunge și la Cernăuți...

Cele două fete mă însoțesc până la stație, șoferul mă poftește pe locul de „onoare", din dreapta lui. După care începe să conducă și să mănânce liniștit semințe de floarea soarelui.

Bine te-am regăsit, Ucraina!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • faza cu " lebar bosumflat " , e fraza anului , nimic n-o v-a intrece mult timp deacum incolo ! a fost tare , ucraineanul , apropape ca l-a ajuns pe megastarul international , adica . seful lui ! Bun de tot , au inghitit galusca , carnatii nemti !
    • Like 0
  • https://www.youtube.com/watch?v=fRuiEv3JRDQ
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult