Aveam de dat un pătuț de copil, iar în satul unde ne refugiem pentru o gură de tihnă și normalitate la final de săptămână nu era niciun doritor. M-am ambiționat și am început să caut. Până la urmă, în Secăria, mai sus de Comarnic, am găsit un centru de tip familial unde mi-au spus că sunt bucuroși să primească un pat. L-am dezasamblat, l-am încărcat în mașină printre copii (sau, mai exact, copiii printre tăbliile patului, sertare și saltea) și am pornit la drum.
În Comarnic a pornit o furtună care ne-a însoțit pe drumurile abrupte, până la destinație. Primisem indicații precise la telefon: când ajungeți, faceți dreapta înainte de pod. Am ajuns, urmăriți de cea mai furioasă rafală de ploaie pe care am trăit-o vreodată. Dar când să facem dreapta, drumul nu mai exista: râul ieșise din albie și apa bătea direct la porțile oamenilor.
- Ar fi bună o barcă, a constatat înțelept băiatul meu.
Am privit neputincioși întinderea de ape și pe băbuța care venea șontâc spre poartă, la prima casă. Am coborât geamul să mă asigur că suntem unde trebuie, dacă tot era să navigăm la dreapta. Ploaia tropăia pe capotă, ca la potop.
- Săru’-mâna, e un centru de copii mai sus pe stradă?
- Sunt surdă, maică, nu mai aud!
Din fericire, câteva case mai încolo, am zărit niște mânuțe care ne făceau cu mâna de la geam. În chiotele de bucurie ale copiilor, am pornit încet prin apă.
- Sunteți cu biroul?, ne-a întrebat o doamnă când ne-am apropiat de casă.
- Nu, noi suntem cei cu patul!, am răspuns, savurând din plin umorul de situație.
- La cealaltă ușă!, ni s-a răspuns prompt.
În ploaie, un domn cu un zâmbet larg ne făcea deja semn să ocolim casa.
- Am adus patul!, am spus triumfătoare.
- Poftiți, poftiți, vă așteptam!
Ca prin minune, ploaia s-a mai domolit și cât am descărcat patul apele au început să se retragă câte puțin. Am găsit o casă curată, extrem de îngrijită, cu bocanci de diferite mărimi aliniați perfect la intrare. Un loc pe care opt băieți orfani îl numesc „acasă” pentru că aici sunt îngrijiți și educați de niște asistenți maternali care sunt singurii „părinți” pe care îi vor avea vreodată. Acum cel mai mic copil are șapte ani, dar patul e binevenit pentru că nu se știe niciodată când mai primesc un copil.
La întoarcere, în satul nostru de la capătul lumii, unde strada se termină direct în livezi, pe asfaltul colorat doar de vacile care se întorc domol în fiecare seară de la păscut, am găsit un mesaj roz fosforescent care a încheiat apoteotic o zi ireală.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu pot trece cu vederea finalul: roz, apoteotic și relaxant.