Viorela Mihai

„Austria are foarte multe păduri, este o țară verde, dar totul este amenajat. Fiecare metru pătrat verde din Austria este amenajat. Știu români care se duc în Austria și îmi spun cât de frumos este pentru că totul este amenajat. Pentru mine, acest lucru este horror. De fapt, pentru natură acest lucru este horror pentru că dacă totul este amenajat, înseamnă că nu mai lăsăm loc pentru natură și pentru alte specii. Natura nu înseamnă doar ce alegem noi, oamenii, să păstrăm sau ce alegem noi să fie într-un anumit loc.”

„Anul acesta, vom observa deja efectele modificărilor legate de microîntreprinderile care nu mai pot redirecționa cei 20% din impozitul pe profit. Există organizații neguvernamentale mici, comunitare, care cu trei prieteni de la microîntreprinderi își făceau bugetul. Acum, acele companii nu mai pot să redirecționeze către ONG-uri. Deci accesul la finanțare este prima mare amenințare. Un alt pericol foarte mare este accesul pe criterii la finanțare, care poate fi un scenariu sumbru”, spune Mădălina Marcu, Director de Dezvoltare Resurse la Asociația pentru Relații Comunitare,

În copilărie, eram o țintă ambulantă de laude, aruncate spre mine cu generozitate de vecini, profesori, părinți ai colegilor, prieteni și diverse cunoștințe. Citeam mult, scriam mult, mă jucam mult, cântam la pian și desenam, învățam cu ușurință limbi străine și poezii și, în general, reușeam să fiu bună în tot ceea ce-mi propuneam să fac. Într-o vară, am împărțit un compartiment de tren cu o doamnă, în lungul drum alături de bunica mea spre una dintre stațiunile în care mă lua cu ea în vacanță. La despărțire, doamna i-a spus bunicii un lucru care a rămas cu mine mulți ani, ca o povară a devenirii mele: „Mi-aș dori să trăiesc mult ca să apuc să văd cine va ajunge fata asta!“ (Foto: arhivă personală)

Viața nu se trăiește în mandate, ci în idealurile pe care le facem posibile. Și în timp ce promisiunile țipă în agende electorale, #NoiAmFăcutUnSpital și trecem la următoarea etapă, continuând reconstrucția speranței. Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

În urmă cu 35 de ani, Tracy Chapman a cântat pentru prima dată acest cântec la premiile Grammy din 1989, când a câștigat premiul pentru cea mai bună voce pop feminină. Foto - Facebook Tracy Chapman Online

În urmă cu 20 de ani, ca negociator al Marii Britanii la Bruxelles, ambasadorul Giles Portman a fost implicat în aderarea României la UE. Post-Brexit, a negociat relația cu privire la drepturile cetățenilor UE în Regatul Unit. Acum, a sosit la București din postul de Director pentru Europa în Ministerul britanic de Externe, lucru pe care a ținut să-l sublinieze în discursul său introductiv în limba română: (Foto - Inquam Photos/ Saul Pop)

Dacă aș avea un galben pentru fiecare moment în care am auzit „se gândește repede Viorela la ceva”, aș trona precum o cloșcă versată din poveștile copilăriei în vârful unui cuib de aur. Foto: Thankful Photography / Alamy / Alamy / Profimedia

Când participi pentru prima dată la un eveniment Special Olympics, cel dintâi lucru care te surprinde este frecvența și căldura îmbrățișărilor: sportivii cu dizabilități intelectuale au abilitatea de a privi oamenii cu prietenie și cu entuziasm, cu inocență și bunătate. Este ca și cum ai plonja într-o mare de endorfine, plutind brusc într-o versiune de viață simplificată, dar plină de înțelesuri, pe care le descoperi treptat cu mirare și cu recunoștință. Pe măsură ce treci de barierele necunoscutului, poate de teama de a nu ști cum să reacționezi sau ce să spui în prezența acestor persoane, ajungi să înțelegi că din această întâlnire vei pleca mult mai bogat și mai împăcat sufletește.

În actul IV din Hamlet, Ofelia îi spune tiranului Claudius: „Știm ce suntem, dar nu știm ce am putea fi.“ A fost replica cu care am pornit la drum spre Ambasada britanică pentru a descoperi o perspectivă diferită și obiectivă asupra ceea ce suntem și ce am putea deveni, într-un dialog la final de mandat cu diplomatul britanic Tanya Collingridge, adjunctul șefului misiunii Marii Britanii la București.

O fi pârdalnica de vârstă care înaintează implacabilă, dar în ultimul an, de fiecare dată când am revenit acasă, m-am întrebat dacă aş fi plecat din Clujul lui 2023, acest oraş viu şi schimbat, care nu mai are nicio legătură cu floşterul retrograd al adolescenței mele. Foto: Inquam Photos / Simion Sebastian Tataru