Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Anii în care am trecut de la „ce ne facem?“ la „noi facem un spital“. Lecția solidarității, pe care autoritățile n-au înțeles-o nici în ultimul ceas

Done IT

„Dragi cetățeni şi companii dăruitoare de speranță, am recepționat cu bucurie spitalul construit din donațiile, implicarea şi generozitatea voastră. În sistemul medical, dar şi la nivelul întregii societăți, România poate să se schimbe numai prin colaborarea dintre instituțiile statului, mediul privat şi societatea civilă, reuniți de dorința şi ambiţia de a asigura o calitate mai bună şi mai sigură a vieții pentru toți cetățenii. Implicarea dovedeşte că limitele neputinței pot fi depăşite; consecvența demonstrează că schimbările majore au nevoie de timp; determinarea arată că #VoiAțiFăcutUnSpital pe care îl vom duce mai departe cu conştiința responsabilității pentru efortul vostru. Gândurile noastre se îndreaptă cu optimism spre pacienții care vor fi tratați în acest spital, spre medicii care vor beneficia de noile condiții incredibile de muncă, spre familiile care vor avea parte în România de servicii și îngrijire de calitate. Vă felicităm pentru implicarea voastră, care #dăruieşteviață și aduce speranță în lupta grea cu boala și suferința.” – Declarația pe care am așteptat-o, dar care nu a venit niciodată din partea Ministerului Sănătății din România.

Dacă la recepția spitalului construit de asociația „Dăruiește viață“ din donațiile a 350.000 de oameni și 8.000 de companii NU ați auzit această declarație din partea Ministerului Sănătății este pentru că nimeni din interiorul ministerului nu s-a gândit strategic că acesta este modul responsabil și normal de a reacționa la cel mai important eveniment civic din aproape 35 de ani de libertate deșănțată. Nu știu dacă Ministerul Sănătății are un department de comunicare, nici dacă oamenii din acest departament au vreun cuvânt de spus în retorica abordată de reprezentanții instituției. Cert este că într-o Românie conștientă de hibele și limitele sistemelor sale publice, ca dăruitor, dar mai ales ca om bântuit pe viață de trauma cancerului apărut în propria familie, am avut așteptarea unei narațiuni în înțeleaptă cumpătare din partea reprezentanților ministerului. 

Viața nu se trăiește în mandate, ci în idealurile pe care le facem posibile

Oricine a trecut prin durerea necuprinsă de a primi vestea că un părinte, un frate, o rudă sau un prieten suferă de cancer și-a dorit exact în aceeași secundă imposibilul: să dăruiască viață – din neant sau din piatră seacă, prin orice terapie tradițională sau alternativă inventată de zei sau de oameni, de aici sau de la capătul pământului, numai viață să fie! Viață prelungită, viață prelungă, cu zile numărate hulpav împreună, cu amintiri care să crească la adăpostul anilor, cu timp pentru savurat copii și nepoți lângă visuri frumoase și planuri. Poate că sunt mii de dăruitori care își amintesc acea clipă, când hăul s-a deschis și revelația că viața este un miracol a lovit ca o secure trântită cinic după ceafă. Sunt oameni care poate au stat în picioare lângă un pat de spital până când tălpile li s-au făcut una cu sutele de ace crescute din cimentul rece. Oameni care au privit în ochi viața care se stinge, strigând după speranță. Sunt familii care știu că boala aduce tăcerea chiar și la cele mai îmbelșugate mese. Sunt copii care au descoperit cum perspectiva morții deschide abisul disperării, al fricii și însingurării. Sunt părinți care, în clipe de cumpănă, au primit ca suport moral prin spitale un sec „vă rog nu mai plângeți“. Le-am trăit pe toate separat, izolați în carcera durerii. Muți de frică, terorizați de neputință, fără să știm unii de alții. Și, totuși, împreună, în toți acești ani când cu sutele de mii am decis că „noi facem un spital“.

Aceasta este „presiunea umană“, stimate autorități, care se află în spatele spitalului și al celor două doamne care au decis să dăruiască viață. Acesta vă este publicul-țintă, care nu mai are disponibilitatea de a fi perceput ca țintă a nerușinării. Cine vorbește despre acest spital, nu vorbește doar despre Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, ci și despre sutele de mii de oameni care s-au alăturat unui vis posibil de atins numai prin conștientizarea dramelor declanșate de cancer și solidaritatea cu aceste suferințe. În toți acești ani în care am decis împreună, fără să ne cunoaștem, că #NoiFacemUnSpital, din umbră ne-a urmărit mereu întrebarea „ce ne facem?!“. Ce ne facem cu șpăgile, cu corupția, cu justiția, cu sănătatea noastră fizică și mintală, cu depresia de România și speranța care moare ultima?! Am făcut ce-am putut și ce le-a dus capul și voința pe două doamne cu vocația schimbării: un spital. Oricine îl duce mai departe trebuie să-și asume „presiunea“ umană și mediatică a responsabilității și a respectului față de oamenii care i-au clădit povestea. Presiunea pentru viață, care are dreptul să fie prețuită pentru fragilitate, să fie tratată cu empatie și salvată din catacombele neputinței.

Viața nu se trăiește în mandate, ci în idealurile pe care le facem posibile. Și în timp ce promisiunile țipă în agende electorale, #NoiAmFăcutUnSpital și trecem la următoarea etapă, continuând reconstrucția speranței. Oricât de artificială va deveni inteligența, Dăruiește Viață va rămâne despre ceea ce ne face în mod unic oameni: emoția salvatoare a solidarității.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ministrul Rafila, că Domn, nu pot să-i spun, nu are obișnuința să mulțumească. El este convins că totul i se cuvine, Lui, nu pacienților.
    Să-i mulțumească doamnele Gheorghiu și Uscatu, fiindcă au reușit să facă un spital în timpul mandatului lui Rafila. Să-l roage, să implore, doamnele și pacienții să semneze actele de funcționare. Să înțelegem, toți, că fără El, nimic nu mișcă în sectorul Sănătății. Nu a fost in stare să demareze un spital, să facă o reformă, pentru binele pacienților, dar are puterea semnăturii, a ștampilei.
    A uitat că e medic, acum e politician, jurământul lui Hipocrate e înlocuit de maxima lui Machiavelli "scopul scuză mijloacele". O rușine de om.
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult