Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Arta în vreme de molimă: COSAȘUL. De Ray Bradbury

Arta în vreme de molimă

          Drumul se termina dintr-o dată. Se lăsa în vale ca un drum obișnuit, printre povîrnișurile pietroase și sterpe, printre stejarii aprinși de toamnă, străbătînd apoi un lan mare de grîu, stingher în mijlocul sălbăticiei. Ajungea pînă în apropierea căsuței albe care străjuia lanul și pe urmă pur și simplu dispărea, ca și cum n-ar mai fi fost nevoie de el. Faptul nu avea prea mare însemnătate, pentru că tocmai se dusese și ultimul strop de benzină. Drew Erickson frînă bătrîna mașină în dreptul unui stîlp și rămase tăcut, privindu-și fix mîinile mari și aspre de fermier.

          Fără să se miște din locul în care zăcea, Molly spuse:

          - Trebuie că am ales drumul greșit la răscrucea aia.

          Drew dădu din cap.

          Aproape la fel de albe ca fața erau buzele lui Molly, singurul lucru uscat pe pielea brobonită de sudoare. Vocea îi era plată, inexpresivă.

          - Drew, spuse ea, Drew, ce-o să facem acum?

          Drew continuă să-și privească mîinile. Mîini de fermier, mîini din care ferma dispăruse ca suflată de vîntul uscat și flămînd, niciodată sătul de pămînt roditor.

          Pe bancheta din spate copiii se treziră și ieșiră din culcușul de boarfe și așternuturi prăfuite. Ițindu-și capetele peste spătar, începură:

          - De ce ne-am oprit, Tata? Mergem acum să mîncăm, Tata? Tata, ne e foame tare. Putem să mîncăm acum, Tata?

          Drew închise ochii. Îi făcea rău să-și vadă mîinile.

          Degetele lui Molly îi atinseră încheietura. Foarte ușor, abia simțit.

          - Drew, poate ne-or da ceva de mîncare cei din casa de acolo?

          Gura îi era încercuită de o dîră albă.

          - Milogeală, spuse aspru bărbatul. Nici unul de-ai noștri nu s-a milogit pînă acum. Și nici unul n-o să facă asta vreodată.

          Mîna lui Molly îl strînse de încheietură. Se întoarse și-i văzu ochii. Văzu și ochii lui Susie și ai micului Drew, privindu-l întrebători. Încet, încrîncenarea care-i ținea spatele și gîtul drepte se duse. Trăsăturile i se muiară, fața îi era acum goală și amorfă ca un lucru bătucit prea mult și prea tare. Coborî din mașină și o luă pe cărăruie, spre casă. Avea un mers nesigur, de om căruia îi e rău sau nu vede bine.

          Ușa era deschisă. Drew ciocăni de trei ori. Înăuntru nu era decît tăcerea și o draperie albă, ondulînd în aerul stătut și fierbinte.

          Știuse încă înainte de a intra. Știuse că în casă era moartea.

          Tăcerea din jur era tăcerea ei.

          Trecu prin sufrageria mică și curată, pe urmă ieși într-un hol îngust. Nu se mai gîndea la nimic. Se gîndise prea destul. Acum se ducea spre bucătărie, de-a dreptul și fără să întrebe, ca un animal.

          Privi apoi printr-o ușă deschisă și zări mortul.

          Era bătrîn și zăcea întins pe un pat alb și curat. Nu murise de prea mult timp; oricum, nu de atît cît să i se șteargă ultima liniștită și împăcată privire. Trebuie să fi știut că trage să moară, avusese timp să-și pună hainele de îngropăciune – un costum negru, vechi, curățat și periat, cămașă albă, curată, cravată neagră. De zidul de lîngă pat era rezemată o coasă. În mîini, bătrînul ținea o tulpină de grîu, încă proaspătă. Grîu copt, cu spicul auriu și încărcat.

          Drew intră în dormitor umblînd cu grijă. Simți că i se face frig. Își scoase pălăria prăfuită și cu fundul spart și se opri lîngă pat, cu privirea în pămînt.

          Hîrtia era așezată la vedere, pe perna de sub capul bătrînului. Era acolo ca să fie citită. Vreo dorință cu privire la înmormîntare, poate, sau un mesaj pentru o rudă. Drew se încruntă asupra cuvintelor, murmurîndu-le cu buzele-i palide și uscate.

          Celui ce stă lîngă patul în care eu zac mort: Fiind cu mintea întreagă și singur pe lume, precum mi-a fost sortit, eu, John Buhr, încredințez și las prin testament această fermă, cu toate acareturile ei, omului ce va să vină. Numele și obîrșia lui n-au nici o însemnătate, oricare ar fi ele. A lui e ferma și al lui grîul; a lui coasa și slujba hotărîtă ei. Nestînjenit să și le însușească, fără să întrebe și fără să uite, că eu, John Buhr, sînt doar cel ce dă nu cel ce hărăzește. Am scris și pecetluiesc cele de mai sus, în cea de-a treia zi a lui aprilie, 1938.

          Semnat: John Buhr. Kyrie eléison!

          Drew se întoarse în sufragerie și deschise ușa din față:

          - Molly, vino înăuntru. Copii, voi rămîneți în mașină.

          Molly intră și el o duse în dormitor. Se uită la testament, la coasă, la lanul de grîu unduind în vîntul fierbinte de dincolo de fereastră. Fața albă i se aspri, își mișcă buzele și îl apucă strîns pe Drew:

          - E prea frumos ca să fie adevărat. Trebuie să fie o șmecherie la mijloc.

          - Norocul nostru se schimbă, asta-i tot, zise Drew. O să avem de lucru, de mîncare și ceva deasupra capetelor care să oprească ploaia.

          Puse mîna pe coasă. Sclipea ca o semilună. Pe lamă erau gravate cuvinte: CINE MĂ MÎNUIEȘTE, LUMEA ORÎNDUIEȘTE.

          Nu însemnau prea mult pentru el, în clipa aceea.

          - Drew, zise Molly privind cu atenție mîinile încleștate ale bătrînului, de ce-o fi strîngînd așa de tare între degete tulpina asta de grîu?

          Chiar atunci tăcerea grea fu spartă de zgomotul copiilor care se cățărau în tindă. 

          Molly simți că i se taie respirația.

          Se instalară în casă. Pe bătrîn îl îngropară pe un deal, rostind cîteva cuvinte pentru odihna sufletului, apoi coborîră și făcură curățenie prin casă, descărcară lucrurile din mașină și mîncară ceva, pentru că acum aveau hrană, era destulă în bucătărie. Trei zile n-au făcut altceva decît să aranjeze casa, să privească pământurile și să stea tolăniți în paturile moi, uitîndu-se unul la celălalt, uimiți de ceea ce se întîmpla cu ei. Stomacurile lor erau acum pline și se găsea chiar și cîte o țigară pe care Drew să o fumeze seara.

          În spatele casei era un grajd mic și în grajd un taur și trei vaci; mai era și o pivniță sub niște copaci stufoși care țineau răcoare. Înăuntru se lăfăiau hălci mari de carne de vită, de porc și de oaie, destul pentru a hrăni un an, doi, poate trei, o familie de cinci ori cît a lor. Tot acolo se aflau un putinei și o ladă de brînză și vase mari, de metal, pentru lapte.

          În dimineața celei de-a patra zile, Drew Erickson stătea în pat, uitîndu-se la coasă și spunîndu-și că e timpul să înceapă munca, pentru că erau destule grîne coapte în lanul cel mare; le văzuse cu ochii lui și nu mai voia să trîndăvească. Trei zile de odihnă sînt de-ajuns pentru orice bărbat. Așa că se sculă o dată cu prima boare proaspătă a zorilor, luă coasa și pătrunse în lan. O ridică și apoi o năpusti peste tulpini.

          Era un lan cu adevărat mare, prea mare pentru un singur om și totuși un om singur îl avusese în grijă.

          La sfîrșitul primei zile de muncă, se întoarse cu coasa pe umăr și cu o expresie de mirare întipărită pe față. Grîul ăsta era de un soi cum nu mai văzuse niciodată. Se cocea numai în mănunchiuri răzlețe, răspîndite printre cele încă verzi. Grîul obișnuit n-ar fi putut face asta. Nu-i spuse lui Molly. Nu-i spuse nici alte lucruri în legătură cu ogorul. Cum ar fi de pildă că grîul putrezea în cîteva ore după ce-l culca la pămînt. Nici pe asta nu putea s-o facă vreun soi de grîu. Părea îngrijorat însă nu era, la urma urmei aveau mîncare din belșug.

          În dimineața următoare, grîul pe care îl lăsase retezat, putrezind, renăscuse în lăstare verzi, cu rădăcinile micuțe.

          Drew Erickson își frecă bărbia, mirîndu-se ce și de ce și cum acționa în felul acesta și cam ce folos ar avea el – că de vîndut nu putea să-l vîndă. În aceeași zi făcu un drum pînă pe dealul unde îl înmormîntaseră pe moșneag, mînat de speranța tulbure că s-ar putea să-i vină vreo idee în privința lanului de grîu.

          Privind în vale văzu cît de mult pămînt stăpînea.

          Ogorul se întindea trei mile în direcția munților și era lat cam de doi acri, părți din el fiind abia încolțite, altele aurii, altele verzi, altele proaspăt cosite de mîna lui. Bătrînul n-avea nimic de spus despre toate astea; fața îi era acoperită de noroi și pietre. În jurul mormîntului domneau soarele și vîntul și tăcerea. Așa că Drew coborî și se apucă din nou să mînuiască coasa, curios și oarecum încîntat, pentru că treaba părea importantă. Nu știa exact pentru ce, dar era. Foarte, foarte importantă.

          Grîul nu putea fi lăsat necosit. Erau mereu parcele noi care se coceau și el făcea tot felul de presupuneri, vorbind de unul singur:

          - Dacă cosesc grîul pentru următorii zece ani îndată ce s-a copt, nu cred c-ajung să trec de două ori prin același loc. Așa-i de mare cîmpul ăsta blestemat.

          Clătină din cap. 

          - Grîul ăsta se coace tocmai așa. Niciodată atît de mult încît să nu-l pot da gata într-o zi. Nu rămîn decît tulpinile verzi. Și în dimineața următoare cu siguranță s-a copt altă parcelă...

          Mare prostie să cosească la grîu de vreme ce putrezea de cum cădea la pămînt.

          Spre sfîrșitul săptămînii se hotărî s-o lase baltă cîteva zile.

          Rămase în pat pînă tîrziu ascultînd tăcerea din casă, care nu mai era tăcerea morții ci a lucrurilor îndestulate și fericite.

          Se sculă, se îmbrăcă și își luă tacticos dejunul. Nu se duse la lucru. Mulse vacile, fumă o țigară stînd pe prispă, se plimbă puțin prin curtea din spate, pe urmă se întoarse înăuntru și o întrebă pe Molly ce ar mai fi de făcut.

          - Mulge vacile.

          - A, da, zise el și plecă din nou. Găsi vacile așteptînd pline de lapte, le mulse și puse vasele cu lapte în pivniță dar tot timpul fu cu gîndul la altele. Grîul. Coasa.

          Toată dimineața stătu pe prispă, răsucind țigări. Construi o corăbioară pentru micul Drew și una pentru Susie, pe urmă bătu niște lapte în putinei, făcîndu-l unt, dar cuiul arzător și dureros nu-i ieșea din minte cu nici un chip. Nu-i fu foame la prînz. Stătea și se uita la grîul fremătînd, vălurind, îndoindu-se sub vînt. Și se îndoiră și brațele lui, cum stătea liniștit, cu ele pe genunchi, iar degetele se crispară, apucînd aerul, cuprinse de furnicături. Podul palmelor îl mînca și îl ardea. Se ridică și-și șterse mîinile de pantaloni, se așeză și încercă să răsucească altă țigară, îl apucară furiile și aruncă totul cît colo. Se simțea ca și cum i-ar fi fost retezat un al treilea braț, ca și cum ar fi pierdut ceva din sine. Ceva ce avea de-a face cu brațele și cu mîinile lui.

          Se auzea vîntul susurînd în grîu. Pînă la ora unu intră și ieși din casă, încurcînd locul degeaba, gîndindu-se la săpături și șanțuri pentru irigații și ajungînd invariabil la ce copt și frumos era grîul, tînjind parcă să fie retezat.

          - Pe toți dracii!

          Se duse întins în dormitor și luă coasa din cui. Rămase așa, ținînd-o în mîini. Îi era bine. Mîinile încetară să-l mai mănînce. Capul nu-l mai durea. Cel de-al treilea braț era la locul lui. Era din nou un om întreg.

          Instinct. Ilogic ca un fulger, lovind fără să ardă. În fiecare zi grîul trebuia cosit. Trebuia. De ce? Uite-așa. Zîmbi coasei din mîinile sale mari. Se duse apoi în lanul așteptînd pîrguit și se puse pe treabă. Se suspecta a fi oleacă țicnit.

          La urma urmei e un ogor ca oricare altul, nu-i așa? Aproape.

          Ca niște cai blînzi alergau zilele. Munca era acum pentru Drew Erickson ca o durere răscolitoare, ca foamea, ca dorința. Lucruri care prinseseră rădăcini în mintea lui.

          Odată, la amiază, Susie și micul Drew se hlizeau, jucîndu-se cu coasa, în vreme ce tatăl lor prînzea în bucătărie. Auzindu-i, se ridică, veni la ei și le-o luă din mîini fără un cuvînt. Se uită lung la copii și de-atunci ținu coasa încuiată în timpul cît n-o folosea.

          Cosea în fiecare zi.

          Sus, jos. Sus, jos și de-a curmezișul. Iarăși, sus și jos și de-a curmezișul. Retezînd. Sus. Jos.

          Sus.

          Gîndește-te la moșneag și la tulpina din mîinile lui încleștate.

          Jos.

          Gîndește-te la pămîntul ăsta sălbatic, cu grîul crescînd pe el.

          Sus.

          Gîndește-te la felul ciudat în care se coace grîul din lanul ăsta.

          Jos.

          Gîndește-te...

          Grîul se învolbură în jurul gleznelor lui ca un val galben. Cerul se înnegri.

          Drew Erickason scăpă coasa și se frînse ținîndu-se de piept, cu ochii holbați.

          Totul se învîrtea în jurul lui.

          - Am omorît pe cineva! Icni sugrumat, căzînd în genunchi în grîu. Am omorît mulți...

          Cerul se dădu peste cap, ca în călușeii albaștri de la bîlciul din Kansas. Dar aici nu se auzea muzica. Numai un bîzîit strident în urechi.

          Milly ședea la masă și curăța cartofi cînd Drew năvăli în bucătărie, tîrînd coasa după el.

          - Molly!

          O privea cu ochii înotînd în lacrimi cum stătea cu mîinile căzute, așteptîndu-l să zică ceva.

          - Împachetează lucrurile, spuse privind în podea.

          - De ce?

          - Plecăm.

          - Plecăm?

          - Bătrînul ăla. Știi ce făcea el aici? E vorba de grîu, Molly, de grîu și de coasă. De fiecare dată cînd retezi un snop, mor o mulțime de oameni. Îi retezi de la mijloc și...

          Molly se ridică, puse cuțitul jos, dădu cartofii la o parte și spuse înțelegătoare:

          - Am bătut drumuri lungi și de-abia în ultima lună am mîncat mai bine, ai muncit mult și ești obosit...

          - Aud voci, voci triste, acolo, în grîu. Rugîndu-mă să nu-i ucid!

          - Drew!

          Părea că n-o aude.

          - Grîul crește anapoda, bezmetic, ca un lucru blestemat... Nu ți-am spus pînă acum. Dar așa e.

          Ea îl privi lung. Ochii ei erau doar gheață albastră și nimic altceva.

          - Crezi că sînt nebun... O, Doamne, Molly, ajută-mă, adineauri mi-am ucis mama!

          - Încetează, zise rece Molly.

          - Am tăiat o tulpină și am ucis-o. Am simțit-o murind, așa mi-am dat seama, abia acum...

          - Drew! Vocea ei, enervată și înfricoșată, fu ca o plesnitură peste față. Taci din gură!

          - Oh, Molly, gemu bărbatul. Coasa îi scăpă zăngănind pe podea. Ea o culese, smucind-o supărată și o aruncă într-un colț.

          - De zece ani sînt cu tine. Cîteodată n-am avut nimic altceva în gură decît praf și rugăciuni. Și acum tot norocul ăsta picat din cer, iar tu nu ești în stare să-i faci față!

          Se duse în sufragerie și aduse Biblia. Începu s-o frunzărească. Paginile răsfoite sunau ca grîul foșnind într-un vînt ușor.

          - Stai jos și ascultă, zise ea.

          De afară se auzeau copiii chicotind la umbra marelui stejar de lîngă casă. În timp ce citea din Biblie, Molly urmărea efectul pe fața lui Drew.

          De atunci îi citi din Biblie în fiecare zi. Miercurea următoare, la poșta din orașul îndepărtat unde Drew se mai ducea din cînd în cînd, îl aștepta o scrisoare. Se întoarse acasă, arătînd ca un bătrîn de două sute de ani. Îi dădu scrisoarea lui Molly și-i spuse cu voce spartă și rece ce scria acolo.

          - Maică-mea s-a dus... ora unu. Joi după-amiază... inima ei...

          Apoi nu a mai putut să zică decît:

          - Urcă-i pe copii în mașină și ia niște provizii. Plecăm în California.

          - Drew...

          - Știi și tu că ăsta nu-i pămînt bun pentru grîu. Uite-l totuși cum crește. Și încă nu ți-am spus tot. Crește și se coace în mănunchiuri, cîte puțin în fiecare zi. Nu-i firesc așa ceva. Și cînd îl retez, putrezește! Și-n dimineața următoare crește iarăși, neajutat de nimeni! Joia trecută, acu` o săptămână, când am repezit o dată coasa în el, a fost ca și cum mi-aș fi tăiat din carnea mea. Am auzit pe cineva plîngînd. Suna ca... și acum, scrisoarea asta.

          Femeia spuse:

          - Rămînem aici.

          - Molly.

          - Rămînem aici, unde avem ce mînca, avem unde dormi și putem trăi demn. Nu vreau să-mi mai văd vreodată copiii înfometați!

          Cerul din ferestre era albastru. Razele soarelui cădeau pieziș, mîngîind jumătate din fața lui Molly, făcînd să strălucească unul dintre ochii ei albaștri. Patru sau cinci picături apucară să se adune și să pice din robinetul din bucătărie înainte ca Drew să răsufle adînc. Oftatul fusese hîrîitor, obosit și resemnat. Încuviință din cap, privind aiurea:

          - E-n regulă, spuse. O să rămînem.

          Fără vlagă, luă coasa în mînă. Cuvintele săreau în ochi cu strălucirea lor mai tăioasă ca a lamei:

          CINE MĂ MÎNUIEȘTE, LUMEA ORÎNDUIEȘTE.

          - Rămînem...

          În dimineața următoare se duse la mormîntul bătrînului. În mijloc creștea un mic fir de grîu. Același grîu, renăscut, pe care moșul îl strîngea între degete cu cîteva săptămîni în urmă. Îi vorbi bătrînului, fără să aștepte răspunsuri.

          - Ai lucrat ogorul toată viața, pentru că n-ai avut încotro și într-o zi ți-ai retezat propria-ți viață, care creștea și ea acolo. Știai că e a ta. Și-ai retezat-o. Te-ai dus acasă, ți-ai pus hainele de îngropăciune, ți s-a oprit inima în piept și ai murit. Așa a fost, nu-i așa? Și mi-ai lăsat mie lanul, iar cînd și eu o să mor, presupun c-o să-l las de asemenea altuia..

          Vocea lui Drew se înfioră.

          - De cît amar de vreme durează asta? Nimeni nu știe de ogorul ăsta, și de rostul lui în afara omului cu coasa...

          Dintr-o dată se simți foarte bătrîn. Valea părea străveche, mumificată, tainică, aridă și plină de forță. Pe aici, pe ogorul ăsta dansaseră odată indienii. Același cer, același vînt, același grîu. Și înaintea lor? Un Cro-Magnon, butucănos și cu părul aspru, mînuind o coasă de lemn cioplit, prăduind prin grîul viu...

          Drew se întoarse la muncă. Sus, jos. Sus, jos. Obsedat de ideea de a fi mînuitorul coasei. El, el însuși! Gîndul îl copleșea ca un val sălbatic, dement, plin de oroare și forță.

          SUS! CINE MĂ MÎNUIEȘTE! JOS! LUMEA ORÎNDUIEȘTE!

          Odată cu resemnarea, își construise un soi de filosofie. Era la urma urmei un mod lesnicios de a asigura hrană și adăpost familiei. Aveau ce să mănînce și trăiau omenește, după atîția ani grei.

          Sus și jos. Fiecare tulpină, o viață tăiată în două. Dacă umbla cu grijă – aruncă o privire grîului – de ce nu, el și Molly și copiii puteau trăi veșnic!

          Îndată ce dibuia locul unde grîul însemna Molly și Susie și Drew cel mic, ar fi avut gtijă să-l ocolească totdeauna.

          Și chiar atunci, ca un semnal tăcut, îl simți. Chiar aici, dinaintea lui. Încă o mișcare de coasă și le-ar fi tăiat.

          Molly, Drew, Susie. Era sigur, îngenunche tremurînd și se uită la cele cîteva spice de grîu. La atingerea lui, începeau să sclipească.

          Scoase un oftat de ușurare. Dacă le tăia fără să ghicească? Răsuflă încă o dată adînc, luă coasa și se îndepărtă mergînd cu spatele. Rămase apoi timp îndelungat uitîndu-se la spice.

           Lui Molly i se păru foarte straniu faptul că veni acasă mai devreme și că o sărută din senin pe obraz. La cină îl întrebă:

           - Ai sfîrșit mai repede azi? Mai putrezește grîul cînd îl tai?

           El dădu din cap și continuă să mănînce.

           - Trebuie să scrii la niște agronomi, să vină să arunce o privire.

           - Nu.

          - Ei, ziceam și eu, așa...

          El făcu ochii mari.

          - Trebuie să stau aici toată viața. Nimeni altul nu se poate descurca: n-ar ști unde să cosească și unde nu.Ar putea să taie unde nu trebuie.

          - Unde adică?

          - Nicăieri, zise mestecînd încet. Nicăieri.

          Trînti furculița.

          - Cine știe ce-au de gînd să facă! Oamenii ăștia ai guvernului. Poate or să vrea să are tot cîmpul!

          Molly aprobă.

          - Chiar asta și trebuie. Și pe urmă luat totul de la început, cu sămînță nouă.

          Lui i se opri mîncarea în gît.

          - N-o să scriu niciunui guvern, și n-o să las lanul ăsta pe mîna niciunui străin, asta-i! Se ridică și ieși, trîntind ușa.

          Evita cu grijă locul unde creșteau în soare viețile soției și copiilor lui, cosea numai în partea opusă, unde știa că nu poate greși.

          Dar și așa, cum să-i placă munca asta? Odată, știu că dăduse morții pe trei din bătrînii și dragii lui prieteni din Missouri. Le citise numele în spicele retezate și nu mai putu să continue. Încuie coasa în beci și aruncă cheia.

          Seara își fuma țigara pe prispă și le spunea copiilor istorii hazlii. Dar ei nu prea rîdeau. Păreau absenți, obosiți și distrați, parcă nu mai semănau cu copiii lui. Molly se plîngea de dureri de cap, deretica puțin în jurul casei, se culca devreme și cădea într-un somn greu. Ciudat și asta. Ea fusese totdeauna harnică și plină de vigoare.

          Lanul de grîu se cocea sub lumina lunii care-l făcea să semene cu marea. Se cerea cosit. Anumite părți trebuiau cosite acum. Drew Erickson stătea înghițindu-și cu greu saliva și încercînd să nu se uite la el.

          Ce s-ar întîmpla cu lumea dacă nu s-ar mai duce niciodată în lan? Ce s-ar întîmpla cu oamenii copți pentru moarte, cei care așteptau venirea coasei?

          O să aștepte și o să vadă.

          Molly sufla din ce în ce mai greu în lampă, înainte de culcare. Drew nu putea să doarmă. Auzea vîntul prin lan și simțea foamea de muncă în brațe și în degete.

          La miezul nopții se trezi mergînd pe ogor, cu coasa în mînă. Umbla năuc și se temea. Nu știa cum descuiase pivnița, cum luase coasa, se pomenise aici, sub lumina lunii, mergînd prin grîu.

          Printre spice erau multe bătrîne și obosite, care doreau de mult odihna. Lunga, tăcuta odihnă în noaptea fără lună.

          Coasa îl stăpînea, îi apăsa palmele, îl obliga să umble. Luptînd, reuși să scape de ea. Fugi departe în grîu, se opri și căzu în genunchi.

          - Nu vreau să mai ucid. Tot cosind am să-i ucid pe Molly și pe copii. Nu-mi cere să fac asta.

          Deasupra, stelele sclipeau nepăsătoare. Auzi deodată în spate un zgomot adînc și înfundat. Ceva țîșnise peste deal spre cer. Arăta ca o ființă, cu brațe roșii care mîngîiau stelele. Apoi văzu scînteile și mirosul greu și fierbinte al focului îi năvăli în nări.

          Casa!

          Se ridică plîngînd, deznădăjduit, în picioare, uitîndu-se la pălălaie. Micuța casă albă cu stejari în jur vuia în vîlvătaia sălbatică. Se năpusti la vale, înotînd, poticnindu-se, înecîndu-se în valurile de căldură care urcau dealul.

          Pînă să coboare el nu mai rămăsese olan, șurub sau grindă care să nu ardă cu flacără vie.

          Nimeni nu țipa înăuntru. Nimeni nu plîngea și nu alerga în jurul casei.

           Se apropie de gard.

          - Molly! Susie! Drew!

          Nici un răspuns. Se apropie pînă cînd sprîncenele i se albiră și pielea i se scoroji ca hîrtia arsă.

          - Molly! Susie!

          Focul își devora mai departe, implacabil, prada. Drew dădu de nenumărate ori ocol casei, încercînd să găsească o breșă. Rămase apoi locului – la limita unde focul îl rumenea ca pe o friptură – pînă cînd se prăbușiră ultimele plafoane, acoperind dușumelele cu mortar încins și grinzi carbonizate: pînă cînd flăcările muriră. Fumul se împrăștie și apărură zorile, luminînd cenușa și resturile arzînd mocnit.

          Neluînd în seamă căldura încă năprasnică degajată de scheletul prăbușit al casei, Drew intră în ruine. Era încă prea întuneric ca să vadă ceva. Umbre roșii îi străluceau pe pielea transpirată. Stătea năucit, ca un străin într-o țară nouă și necunoscută. Aici fusese bucătăria. Masa, scaunele, mașina de gătit, dulapurile. Aici holul. Aici salonașul și aici dormitorul unde...

          Unde Molly era încă vie.

          Dormea printre bîrnele frînte și fiarele contorsionate, incandescente. Dormea ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Mîinile ei mici și albe, punctate de scîntei, stăteau întinse pe lîngă corp. Fața îi era calmă și pe obraz îi licărea un tăciune. Nu-i venea să-și creadă ochilor. În ruinele fumegînde ale dormitorului, ea dormea pe un pat de scîntei, cu pielea neatinsă, cu pieptul ridicîndu-se și coborînd.

          - Molly.

          Vie și adormită după toată vîlvătaia, după ce zidurile se prăbușiseră vuind, după ce tavanul căzuse peste ea și flăcările arseseră totul în jur.

          Pantofii lui Drew fumegau în timp ce călca pe stratul de rămășițe arzînde. Dar și dacă i-ar fi ars picioarele pînă la glezne, nu și-ar fi dat seama.

          - Molly...

          Se aplecă deasupra ei. Nu se mișca, nu vorbea, nu părea să-l audă. Nu era moartă. Nici vie nu era. Zăcea doar acolo, cu focul în jurul ei, fără s-o atingă, fără s-o rănească. Cămașa de noapte din bumbac era plină de funingine, dar nu arsă. Capul i se odihnea pe o grămadă de jar.

          Îi atinsese obrazul și era rece, rece în mijlocul iadului de căldură. O respirație firavă făcea să-i tremure buzele încremenite într-o umbră de zîmbet.

          Copiii erau și ei acolo. În spatele vălului de fum descoperi două trupuri mititele ghemuite în așternutul de cenușă. Îi cără pe toți trei la marginea lanului.

          - Molly, Molly, trezește-te! Treziți-vă, copii!

          Ei respirau și totuși nu se mișcau, continuînd să doarmă.

          - Copii, treziți-vă, Mama voastră e...

          Moartă? Nu, nu-i moartă. Dar...

          Îi scutură pe copii, ca și cum ei ar fi fost vinovați.

          Nu-i dădură nici o atenție; erau ocupați cu visele lor. Îi lăsă; pe față i se citeau oboseala și bătrînețea.

          Știa de ce putuseră să doarmă în flăcări și de ce mai dormeau și acum. Știa de ce Molly zăcea acolo, nemaivoind să rîdă niciodată.

          Puterea grîului și a coasei.

          Viețile lor, sorocite să se sfîrșească ieri, 30 mai 1938, fuseseră prelungite doar pentru că el refuzase să taie spicele.

          Ar fi trebuit să piară în incendiu. Așa ar fi trebuit să se întîmple. Însă de cînd încetase să folosească coasa, nimic nu-i mai putea lovi. O casă arsese și se prăbușise și ei încă trăiau, prinși la jumătate de drum, nu morți, nu vii. Simplu – așteptînd. Și peste tot în lume, mii de victime ale accidentelor, incendiilor, bolilor, sinuciderilor, așteptau adormite, asemeni lui Molly și copiilor ei. Incapabili să moară, incapabili să trăiască. Totul pentru că un om se temea să strîngă recolta. Totul pentru că un om se gîndise că poate înceta pentru totdeauna să folosească coasa.

          Privi spre copii.

          Treaba trebuie făcută în fiecare zi, fără să se oprească vreodată, fără răgaz, să secere și nimic altceva, întotdeauna, pentru totdeauna.

          În regulă, își zise. În regulă. O să folosesc coasa.

          Nu spuse adio familiei sale. Se întoarse, mocnind de mînie, găsi coasa și porni grăbit, apoi începu să alerge, apoi să facă salturi mari, vînturîndu-și brațele flămînde, prin grîul care-i biciuia picioarele. Călca grîul în picioare, urlînd. Apoi se opri.

          - Molly! țipă, ridică lama și o prăvăli în jos.

          - Susie! Drew! și iarăși smuci lama.

          Cineva plîngea. Nu se întoarse.

          Hohotind sălbatic, se năpusti asupra grîului, iarăși și iarăși retezînd în stînga și în dreapta. Încă, și încă, și încă.

          Tăind răni adînci în grîul verde și în grîul copt, fără nici o socoteală, blestemînd, ocărînd, rîzînd, lama zbura și cădea în soare cu un șuierat melodios! Jos!

          Bombele sfărîmă Londra, Moscova, Tokyo.

          Lama cosește nebună.

          Se aprind cuptoarele de la Belsen și Buchenwald.

          Lama cîntă, purpurie și udă.

          Ciupercile varsă sori orbi la White Sands, Hiroshima, Bikini și în cerul Siberiei Continentale.

          Ca o ploaie verde, grîul cădea.

          Coreea, Indochina, Egiptul, India tremură. Asia se zvîrcolește. Africa se trezește în noapte... Și lama continuă să rupă, să despice, purtată de furia unui om care a pierdut prea mult ca să-i mai pese de lume.

          Doar la cîteva mile în afara autostrăzii.

          Doar la cîteva mile scurte de autostrada plină de mașini mergînd spre California, la capătul unui drum anevoios care duce spre nicăieri. Cîndva, în anii lungi ce vor veni, o rablă nenorocită va părăsi poate drumul principal, va opri suspinînd în fața ruinelor carbonizate ale unei căsuțe albe de la capătul unui drum de țară, iar călătorii vor coborî să ceară lămuriri fermierului care se zărește lucrînd sălbatic, fără oprire, noapte și zi, în nemărginitul lan de grîu.

          Dar nu vor primi nici răspuns, nici ajutor. Fermierul e prea ocupat, chiar și după atîția ani, ocupat să reteze grîul verde în locul celui auriu.

          Cu lumina sorilor orbi și o umbră de foc alb în ochii săi niciodată închiși, Drew Erickson mînuiește mai departe coasa. Iarăși și iarăși...

Traducere de

CRISTIAN TUDOR POPESCU

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Bună ziua domnule Popescu!

    În sfârșit, o gură de aer într-o atmosferă sufocantă - de căldură și de pandemie,,,
    Mirabilă traducere. V-am recunoscut stilul de prozator până într-atât încât pe tot parcursul lecturii îmi revenea în gând întrebarea: Ce-i asta - o traducere din Bradbury sau o scriere a lui CTP? Nu știam că ați tradus și din Bradbury...
    În urmă cu câțiva ani am citit „Edificiul nebuniei absolute” de Stanisław Lem în traducerea dumneavoastră și mi-a plăcut enorm. Tălmăcirea mot-à-mot în limba română ar fi fost „Jurnal/Memorii găsite într-o cadă de baie”. După ce am citit „Planetarium”, am înțeles oarecum de ce ați ales să schimbați sensul literal.
    În orice caz, la acel moment făcusem o pasiune pentru operele lui Lem, lucru care cred că vi s-a datorat și dumneavoastră într-o mare măsură, și vă mulțumesc pe această cale!
    Îmi aduc aminte că, la un moment dat, în cadrul unei emisiuni TV, ați vorbit cu atâta patos despre ideile vehiculate într-una dintre operele lui Lem, „Golem XIV”, de pildă despre ideea că ar fi posibil ca Natura să procedeze „la un gradient negativ al soluțiilor sistemice”, încât am fost de-a dreptul uluit și, imediat ce m-am eliberat de sub vraja descrierii aceleia, mi-am zis că trebuie neapărat să-i citesc și celelalte opere, căci citisem până atunci doar Solaris.
    Am făcut acest mic excurs cu scopul de a întări un feed-back menit să vă transmită că există oameni care vă cunosc și vă apreciază munca de traducător și scriitor de literatură de anticipație, nu doar pe cea de gazetar.

    P.S. Cred că am găsit la Bradbury cea mai plastică descriere a implacabilei săgeți a timpului: „Soarele ardea pe cer, iar pe pământ ceasornicele ardeau Timpul.” (Ray Bradbury, Fahrenheit 451)

    • Like 0
  • Soarele a scos lumina din lama, iar stralucirea e nemiloasa. E coasa sau lance?
    Tinea arma-unealta in maini si venele-i pulsau sub sangele ce cara atomi de foc. O ridica deasupra capului si lovi in curbura cruda a spatiului. Timpul sari in scantei iar gandul absorbi totul. Zambi mineral in fata haului si a persistentei intrebarii prime. De ce gandul e posibil numai in cuvinte?
    • Like 0
  • Poate că ați găsit vaccinul universal pentru molime: arta. Problema este că ea (arta) s-a dizolvat în industrie. Cu siguranță ați auzit de „industria muzicală“, „industria filmului“, „industria spectacolului“ sau la fel de schizoidele industrii ale nunților, mărțișoarelor, înmormântărilor și, mai nou, ospitalității. Era firesc să se transforme și moartea în industrie, ca să țină pasul cu timpul, „să se înscrie în trend“. Și mai există o problemă. Vaccinul este destinat numai oamenilor. Pe ăștia de unde-i luați? Cum îi găsiți? Cum îi selectați?
    Vorba poetului, „O, voi, ficțiuni / dulce lemn de tei“.
    • Like 1
  • Ray Bradbury,nici mai mult,nici mai puțin!!
    Mi-am amintit cartea-interviu „Dacă soarele moare...” ,Oriana Fallaci într-o discuție îndelungată cu Ray Bradbury la scriitor acasă.
    Fascinant!
    • Like 0
  • Corina check icon
    Vă mulțumesc.
    • Like 1
  • Slava Domnului, domnule CTP. Asta este ce ar trebui făcut cu talent și interpretativ.
    Radbury nu tradus ci rescris. Nu am citit originalul dar sper sa fie aproape de traducere. Poate ca si ideile originale pot fi puse pe hârtie fără vulgarității, obscenități si cu respect de sine însuși.
    • Like 0
  • antonia check icon
    Mi se parea mie ca aud un zgomot ciudat harsh- harsh, harsh-harsh...

    Acuma serios, interesanta dar sumbra viziune asupra vietii si mortii, interpretabila in multe feluri
    • Like 0
    • @ antonia
      Aici viața refuze sa cedeze, deși moartea pare inevitabila.
      Bradbury este cosașul timpului sau, cu tragediile și soluțiile sale.
      • Like 1
    • @ Alex Bacall
      antonia check icon
      Eu cred ca e vorba in esenta despre recoltarea la timpul cuvenit ...
      Sunt curioasa cum interpreteaza domnul Popescu acest text...cel mai probabil o viziune interesanta daca a ales sa-l traduca si publice..
      Dar si mai probabil, curiozitatea mea va ramane nelamurita.
      ps: auzisem tot felul de nume si acuma cica ar fi Drew Erickson .. ; )
      • Like 0
  • "Lama coseste nebuna."O povestire ciudata a unui scriitor de geniu,eu asa il consider pe Bradbury.Mii de multumiri domnule Popescu pentru ca am putut citi o superba povestire!
    • Like 0
  • check icon
    Frumoasă comparație întru moartea ce ar trebui să fie și cea care, bezmetică ,aleargă prin lumea nebună cu aceiași viteză cu care lumea trăiește într-o populație tot mai numeroasă totuși deși pare ciudat. Până când?
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult

Oradea centru

„Trebuie să existe o abordare integrată pentru că altfel, cu sisteme, cu programe diferite, cu lucruri făcute nișat, nu ai cum să faci o integrare la nivel național. Toate sistemele folosite de autoritățile din România trebuie să fie compatibile, pentru că altfel nu poți să faci mai mult decât s-a făcut până acum”, crede Ilie Bolojan. (Foto: Silviu Filip/ Inquam Photos)

Citește mai mult