Foto: Mii de oameni, aseară, sărbătorind victoria lui Dominic Fritz în centrul orașului Timișoara
„I-am rupt!”
Nu de tot, dar trag nădejde să mai trăiesc o vreme, măcar atâta timp cât se mențin pe traiectul programat de reformare până spre nivelul de 2,5, hai maxim 4,9% din exercițiul electoral democratic. Mă rog să-i țină destul, dacă stau să mă gândesc reforma asta a tot progresat de la pungi cu de-ale gurii și păpuci de gumă, a trecut prin vacanțe la Paralia Katerini, și, mai recent, adaptat la vremi, a evoluat pseudo-inteligent la mită parlamentară cu majorări de pensii și alocații. Toate născute din bagheta lu’ Harry Potter. Mă-ntreb dacă mințile reformatoare din Kisseleff mai au vreo resursă cerebrală ca să mențină iluzia. Poate un pelerinaj?
Neeh! Asta e veche, obicei vechi pandelian (mă trec fiori, azi toată lumea a aflat ce e aia pandemie!) și nu se știe dacă nu s-or trezi ăștia noi să purece documentele și să facă analize de legalitate. Ori măcar de oportunitate. Dacă se trezește DNA-ul?
Nu mă ia somnul. Mi-am amintit despre ce e vorba. E efectul noului prag.
Și revelația paralelelor!
Acum vreo 30 de ani am trăit aceeași insomnie. Prag istoric care îngropa un partid, o epocă și o deformație psihică de masă. Nopțile lungi CPUN. Amețeala intrării într-o lume nouă, cu revelații, speranțe și manipulări mârșave. Un fel de dans pe gheață subțire. Mahmureala ulterioară și dezamăgiri succesive. Tunel și luminiță, partide istorice, mamuții FSN, PDSR, PD. Și, ce să vezi, PSD.
Ce trece timpul!
Pragul depășit azi a fost a doua doamnă reper istoric din epoca noastră modernă. Parcă ieri scăpam de neconflictuala doamnă Dăncilă. Iată că azi a dat Domnul și conștiința celor care se trezesc să mai scăpăm de una. Păcat că hrisoavele vor fi nevoite să le amintească. Mă ostoiește gândul că lumea-i largă și mă-ndoiesc că va fi fiind vreo nație care să nu pomenească în arhive de câte-o pagină jenantă.
Și se mai prefigurează un prag. Nu-i trecut încă. De PCR am trecut brusc, dureros și cu prinos de sânge. Cel din zilele noastre ne costă destine chinuite de lipsuri și milioane de familii rătăcite peste zări.
Știți ce? Fiecare prag trecut a născut o speranță. Darul Pandorei.
Nu e deloc rău, dacă stau să mă gândesc. Rău e că tot așteptăm să trecem dincolo de speranță, la satisfacția împlinirii.
Uuf! Tare-i greu!
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.