Președintele statului Nicaragua, Daniel Ortega, și co-președintele Rosario Murillo participând la parada care marchează cea de-a 46-a aniversare a Poliției Naționale Nicaraguane din Managua / Foto: Profimedia
Există o liniște specifică în palatele dictatorilor înainte de furtună. E liniștea aceea densă, în care se aude nu doar aerul condiționat, ci și ticăitul istoriei. La Managua, Daniel Ortega, bătrânul revoluționar devenit temnicerul propriului popor, tocmai a auzit alarma.
La doar o săptămână după ce Nicolas Maduro a fost scos din joc în Venezuela, lăsând orfană „axa rezistenței” din America Latină, regimul din Nicaragua a deschis brusc porțile închisorilor. Ministerul de Interne a anunțat, cu o birocrație seacă menită să mascheze panica, eliberarea a „zeci de persoane”.
Să nu ne amăgim. Ceea ce vedem în Nicaragua nu este un act de clemență creștină, deși lui Ortega îi place să se joace de-a divinitatea cu viețile supușilor săi. Este un act pur de supraviețuire.
Coincidențele sunt pentru naivi, nu pentru geopolitică. „Marea eliberare” vine imediat după ce Ambasada SUA a transmis un mesaj care a sunat mai degrabă a ultimatum decât a notă diplomatică. Americanii au lăudat Venezuela pentru „pasul spre pace” (a se citi: plecarea lui Maduro) și, în aceeași frază, au îndreptat reflectorul spre colțul întunecat al Nicaraguei: „Voi mai aveți 60 de oameni închiși pe nedrept. Pastori, bătrâni, bolnavi. Ce facem cu ei?”
Ortega, vulpoi bătrân al politicii central-americane, a înțeles mesajul. Când „Unchiul Sam” tocmai a terminat curățenia în curtea vecinului Venezuela (aliatul, finanțatorul și modelul ideologic al Nicaraguei), nu e momentul să faci pe eroul. E momentul să faci concesii.
Dar ce înseamnă, de fapt, libertatea într-o țară transformată în penitenciar în aer liber? Organizațiile pentru drepturile omului, deși ușurate că oamenii ies din hrubele sistemului, rămân sceptice. Și au toate motivele.
În ultimii ani, regimul Ortega-Murillo a patentat o formă de cruzime administrativă greu de imaginat: „moartea civilă”. Oponenții nu sunt doar închiși; sunt deposedați de tot. Sunt urcați în avioane și trimiși în exil, rămânând fără cetățenie, fără case, fără pensii. Sunt fantome vii. Din 2018, peste 5.000 de ONG-uri au fost rase de pe fața pământului. Biserica a fost vânată, preoții arestați, jurnaliștii hăituiți.
Cei eliberați acum se întorc la familiile lor, dar rămân sub o lupă uriașă. Trec dintr-o celulă mică într-una cât toată țara. Supravegherea continuă, frica rămâne.
Gestul lui Ortega ne arată însă ceva mai important decât soarta imediată a deținuților: ne arată fragilitatea puterii absolute. Dictaturile par monolite indestructibile, până în ziua în care apare o fisură. Căderea lui Maduro a fost cutremurul; eliberarea prizonierilor din Nicaragua este replica seismică.
Ortega a rămas singur. Venezuela, vaca de muls petrol și protecție politică, nu mai e acolo să răspundă la telefon. Rămas fără spate, dictatorul de la Managua încearcă să cumpere timp, aruncând „firimituri” de umanitate comunității internaționale.
Este un dans periculos pe marginea prăpastiei. Istoria ne-a învățat, iar noi, în Estul Europei, știm lecția asta pe de rost, că atunci când un regim autoritar începe să cedeze la presiune, sfârșitul nu e departe. Frica s-a mutat. Până ieri le era frică cetățenilor de poliție politică. Astăzi, începe să-i fie frică poliției politice de viitor.
Daniel Ortega a deschis ușa celulei, sperând că astfel va ține închisă ușa palatului său. Rămâne de văzut dacă această mică supapă va elibera presiunea sau dacă va fi doar începutul sfârșitului pentru ultimul bastion al „socialismului de secol XXI” din America Centrală. Până atunci, zeci de familii plâng de fericire că-și văd apropiații acasă, în timp ce Ortega privește spre nord, întrebându-se cine urmează.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.