Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

„Nu se mai regăsește în arhivă”. O mamă află, la patru ani de la moartea fiicei sale într-un spital din București, că dosarul penal nu mai există

protest - justitie

foto: Profimedia

Moartea unui copil nu se termină niciodată.

Nu după înmormântare.

Nu după anchetă.

Nu după ani.

Ea rămâne în corpul părintelui ca o absență care nu se vindecă. Iar când, la ani distanță, statul îți spune că dosarul care ar fi trebuit să explice de ce a murit fiica ta nu mai există, moartea capătă o a doua formă. Mai rece. Mai solitară. Mai crudă.

În 2021, o femeie de 36 de ani moare într-un spital public din București, Spitalul Bagdasar-Arseni. O viață tânără, cu planuri, cu oameni care o așteptau acasă. Există un dosar penal pentru ucidere din culpă. Sau, mai corect spus, a existat. Patru ani mai târziu, mama ei află că dosarul a dispărut (Sursa: Snoop)

Într-o țară normală, asta ar declanșa un cutremur instituțional. În România, produce o frază scurtă, fără emoție: „nu se mai regăsește în arhivă”. Ca și cum vorbim despre o factură veche, nu despre o viață pierdută.

Pentru mamă, dispariția dosarului nu este un detaliu tehnic. Este confirmarea unei singurătăți absolute. Este momentul în care înțelegi că, dincolo de durerea ta, nu mai există nimeni care să caute adevărul. Că statul, în care ai avut încredere, a obosit înaintea ta.

Acesta este punctul în care justiția încetează să mai fie un concept abstract. Devine ceva intim, fragil, dureros. Nu mai e despre legi, ci despre memorie. Despre cine rămâne să spună povestea celor care nu mai pot.

Dispariția unui dosar penal nu este o întâmplare. Este rezultatul unui sistem care știe să aștepte până când timpul devine aliat. Care transformă oboseala în politică publică și tăcerea în strategie. Un sistem în care victimele sunt invitate, subtil, să renunțe.

Dar există ceva profund neliniștitor în această poveste. Pentru că nu este doar despre ea. Este despre noi toți. Despre cât valorează viața într-o societate care preferă liniștea în locul adevărului. Despre ce se întâmplă când instituțiile uită, iar oamenii nu pot.

O justiție care pierde dosare despre moarte nu pierde doar documente. Pierde contactul cu umanitatea. Pierde încrederea celor pe care ar trebui să îi apere. Pierde sensul pentru care a fost creată.

Fiica ei a murit într-un spital.

A doua oară, a murit într-un sistem care a ales să uite.

Iar noi trăim într-o țară în care această uitare a devenit posibilă.

Poate că adevărata întrebare nu este cine a pierdut dosarul.

Ci câți dintre noi suntem dispuși să acceptăm că, într-o zi, ar putea fi rândul nostru.

Notă: La câteva ore după apariția investigației pe Snoop, reprezentanții parchetului superior, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, au anunțat că dosarul penal a fost găsit: era „lipit” de alte dosare. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Lucian Pahontu reactie / sursa foto: Inquam Photos

Reamintim că, săptămâna trecută, Recorder a publicat o investigație cu titlul „Biografia ascunsă a generalului Pahonțu: a făcut parte din trupele de represiune ale lui Ceaușescu și a participat la masacrul din 21 decembrie 1989”. De asemenea, la o zi distanță, Snoop a publicat un material cu titlul „Generalul Pahonțu, de neclintit. Cum a scăpat șeful SPP 18 ani fără o decizie CNSAS privind legăturile sale cu Securitatea”.

Citește mai mult

Politistul si batranica / sursa foto: captura Digi24

Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.

Citește mai mult

Cinematograf Paris / sursa foto: Profimedia

În anii 1990, când am început să mă duc regulat la Paris, mai întâi în vacanţe lungi, apoi făcând naveta la lucru, constituiam frecvent subiect de mirare pentru oamenii locului, parizieni de mai multe generaţii, care nu mai cunoscuseră oameni veniţi din foste regimuri totalitare, ca mine.

Citește mai mult