Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Porți deschise pentru teatru la Cotroceni. Pe cine supără decizia președintelui Nicușor Dan?

Sala de teatru de la Cotroceni / sursa foto: Facebook Nicusor Dan

sursa foto: Facebook Nicusor Dan

Am citit cu stupoare, dar nu cu surprindere, reacțiile apărute după anunțul președintelui Nicușor Dan privind deschiderea sălii de teatru de la Palatul Cotroceni pentru trupele independente și pentru liceeni. Gratuit.

Imediat după acest gest de normalitate, a apărut corul bocitoarelor de serviciu. Într-un interviu recent, ni se explica, doct și cu un aer de superioritate tehnică, de ce spațiul „nu ar fi potrivit”. Că nu e „black box”, că nu are ștăngi automate, că teatrul independent nu se pupă cu catifeaua de la Palat.

Să fim serioși. Acesta nu este un argument tehnic. Este un reflex de castă.

Prima teză falsă aruncată în spațiul public este aceea că teatrul independent este, prin definiție, incompatibil cu o sală clasică. Cine spune asta a rămas blocat într-o paradigmă prăfuită. Teatrul independent de astăzi nu înseamnă doar subsoluri umede și estetică grunge.

O parte consistentă a producțiilor independente, de la one-man show-uri, la lecturi performative și spectacole de tip studio, se bazează pe text, pe emoție și pe relația directă cu publicul. Nu au nevoie de decoruri faraonice sau de mecanisme de scenă complicate. Ele au nevoie de un spațiu. Iar o sală clasică, precum cea de la Cotroceni, poate găzdui perfect astfel de producții minimale, fără nicio „transformare radicală”.

Să vorbim puțin despre „obiectul” disputei.

Nu vorbim despre o sală improvizată într-un hol de trecere. Vorbim despre un spațiu cu o arhitectură superbă, gândit pentru muzică și spectacol, cu o acustică ce nu are nevoie de lavaliere pentru a duce vocea actorului până în ultimul rând. Intimitatea acestei săli este, de fapt, un avantaj uriaș pentru spectacolele care pun preț pe nuanță.

A respinge acest spațiu pe motiv că nu este „ideal”, într-un București sufocat de o criză acută a spațiilor culturale, este nu doar o eroare, ci o formă de ipocrizie. Avem zeci de clădiri de patrimoniu care stau să cadă, avem teatre independente evacuate din cauza riscului seismic, iar când Administrația Prezidențială pune pe masă o sală sigură, elegantă și gratuită, noi strâmbăm din nas?

Dincolo de logistică, gestul președintelui Nicușor Dan are o greutate simbolică pe care criticii de ocazie o ignoră.

Cotroceniul a fost, decenii la rând, o fortăreață. Un loc al protocolului rigid, al discursurilor de lemn și al ceremoniilor sterile. Deschiderea porților pentru liceeni și actori tineri transmite un mesaj vital: instituțiile statului nu sunt proprietatea vremelnică a demnitarilor, ci aparțin comunității.

Într-o democrație matură, un stat puternic nu se teme de artă. Și, mai important, nu se teme de critică. Istoria ne arată că arta a fost mereu un ghimpe în coasta puterii. A aduce teatrul independent, care prin natura sa este critic, viu, reactiv, în inima puterii executive este un exercițiu de sănătate democratică. Normalizează critica, nu o neutralizează.

Mai există un aspect pragmatic, pe care elitele culturale îl uită adesea: banii.

Pentru o trupă de liceeni sau de tineri absolvenți, chiria unei săli private este un obstacol insurmontabil. Mai mult, faptul că reprezentațiile la Cotroceni vor fi gratuite elimină filtrul social al prețului biletului.

Accesul la cultură nu trebuie să fie un privilegiu. Când o instituție de vârf validează ideea că tinerii merită o scenă și respect, se creează un precedent periculos pentru cei care vor să țină cultura sub lacăt. Crește presiunea morală pe primăriile de sector, pe Ministerul Culturii și pe celelalte instituții care dorm pe patrimoniul public.

Criza spațiilor culturale nu se va rezolva cu o singură sală, fie ea și la Cotroceni. Dar fiecare metru pătrat câștigat pentru cultură, smuls din zona protocolului arid și redat oamenilor, este o victorie.

Aștept acum să văd care va fi următoarea instituție care va avea curajul să urmeze exemplul. Sau vom continua să căutăm scuze tehnice pentru a ține ușile închise?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Excelentă ideea președintelui de a pune gratuit sala teatrului de la Cotroceni pentru spectacolele de teatru ale elevilor și a unor teatre independente cu tineri actori. Am fost la câteva concerte de cameră aici și pot spune că sala are toate condițiile unei foarte bune săli de spectacole teatrale șu nu numai.În plus spectatorii care vor merge la aceste spectacole de teatru nu sunt troglodiții care fluieră imnul, președintele, inculți care habar nu au de istoria țării, care nu știu în sarea lor de lipsă de gândire elementară decât penibilul „turul doi înapoi” și Georgescu președinte.
    • Like 1


Îți recomandăm

Lucian Pahontu reactie / sursa foto: Inquam Photos

Reamintim că, săptămâna trecută, Recorder a publicat o investigație cu titlul „Biografia ascunsă a generalului Pahonțu: a făcut parte din trupele de represiune ale lui Ceaușescu și a participat la masacrul din 21 decembrie 1989”. De asemenea, la o zi distanță, Snoop a publicat un material cu titlul „Generalul Pahonțu, de neclintit. Cum a scăpat șeful SPP 18 ani fără o decizie CNSAS privind legăturile sale cu Securitatea”.

Citește mai mult

Politistul si batranica / sursa foto: captura Digi24

Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.

Citește mai mult

Cinematograf Paris / sursa foto: Profimedia

În anii 1990, când am început să mă duc regulat la Paris, mai întâi în vacanţe lungi, apoi făcând naveta la lucru, constituiam frecvent subiect de mirare pentru oamenii locului, parizieni de mai multe generaţii, care nu mai cunoscuseră oameni veniţi din foste regimuri totalitare, ca mine.

Citește mai mult