Foto: Antonio Guillen Fernández/ Panthermedia/ Profimedia
Marile festivaluri recente au adus și scandaluri, controverse. Că participarea adolescenților (foarte mulți au fost minori) nu are nimic pozitiv ar trebui să fie o evidență, un nonsubiect, fără nicio nevoie de argumentare suplimentară. Cu toate acestea, trăim vremuri când ne folosim adesea rațiunea nu ca să ne simplificăm, ci să ne complicăm existența, iar cele mai ciudate și reprobabile atitudini își găsesc justificări prolixe și abracadabrante.
Comportamentele negative propagate dinspre scenă țin și ele de domeniul evidenței. Oare există vreun părinte care să răspundă „da” la următoarele întrebări? Ați fi fericit să aveți un copil care se droghează, e alcoolic, nu are autocontrol, motivație sau respect și consideră că banul și plăcerile definesc o viață fericită? Cu toate acestea, același părinte care răspunde „nu” își lasă copilul la evenimente ce promovează, atât fățiș, cât și insinuant, exact acest mod de viață.
De ce acest paradox? Răspunsul constă într-un mit vehiculat de anumite teorii din psihologie. Este vorba de accesul controlat la rău (sau considerat controlat), așa cum în anumite cercuri nobile din vechime oamenii luau otravă în doze treptat crescute, în speranța că vor deveni imuni atunci când vor fi otrăviți de-adevăratelea. Acest mit ne spune că tot ce este interzis are o putere de seducție mai mare, ca atare dacă vom permite accesul copiilor noștri la rău, atunci acest rău va deveni mai puțin tentant. Se mai tem aceiași părinți de revolta adolescentului care a primit nu-uri pe toată linia și care, ajuns la maturitate, ar putea acționa în sens invers, dintr-un fel de răzbunare, aruncând-se bulimic și nediferențiat într-un vârtej de vicii. Ce este greu de înțeles este faptul că, având în vedere miza uriașă (a ajuta un copil să se dezvolte sau a-l duce spre ratare), totuși noi, adulții, nu ne documentăm suficient. Mai curând, acționăm conform unor păreri, impresii, sau doar în virtutea comodității (pentru că este mai comod să cedezi la presiunea copilului și a societății).
Totuși, ce spun statisticile, studiile și experiența altora din jur? Aceste statistici sunt destul de diverse, dar, coroborate, ne pot contura un tablou. Mai întâi, statisticile ne spun că acolo unde există legalizare, crește consumul. A se vedea de exemplu acest raport ONU, referitor la creșterea consumului de droguri în California.
Desigur, unde nu ai legalizare, se dezvoltă o piață neagră, de pe care consumatorii împătimiți se vor aproviziona oricum. Avem piață neagră pentru stupefiante, prostituție sau chiar pentru jocuri de noroc, acolo unde acestea sunt interzise. Numai că cifrele ne arată că piața neagră nu reușește să deservească un număr la fel de mare de clienți, din pricina unor aspecte care țin de logistică, dar și de costuri sau riscuri penale. De pildă, în mai multe țări arabe, ca și în Israel, sunt interzise jocurile de noroc. Cei pasionați joacă reuniți pe ascuns în locuințe private sau luând avionul spre țări care le permit. Veți întâlni acești tineri pe ruta București – Orient, care nu au inhibiții a recunoaște că vin pentru cazinourile românești. Cu toate acestea, rămâne dificil să iei avionul de fiecare dată când ai chef să joci, așa că această practică are semnificativ mai puțini adepți în acele țări decât în România. De asemenea, lipsa reclamei funcționează și ca o lipsă de promovare: cu cât ai o signaletică mai apăsată (afișe, clipuri, chiar și campanii educative anti-), cu atât promovarea crește.
Alte statistici ne arată că cei mai mulți consumatori de droguri se racolează din rândul acelora care deja fumează țigări pe bază de nicotină, de la o vârstă fragedă. Cu alte cuvinte, dacă deja ai deschis o portiță spre o adolescență mai puțin disciplinată și mai puțin bazată pe o rutină sănătoasă, atunci probabilitatea ca lucrurile să alunece din rău în mai rău va crește.
Principala problemă cu care se confruntă părintele căruia îi pasă este cea a frustrării ce se poate acumula în adolescent, confruntat cu un anturaj cu o mai mare libertate din partea familiei. Este frustrarea că prietenii lui pot ieși noaptea în oraș până la ore mici, frustrarea că amicul X are pachet de țigări cumpărat de propria mamă, că ceilalți pot merge în cluburi și la festivaluri fără nicio restricție. Este întrebarea „eu de ce nu, când toți ceilalți au voie?”. În atare situație, care provoacă o reală suferință, părintele ar trebui în primul rând să știe că există și anturaje care sunt altfel, copii care sunt altfel, la fel ca ai lui. De multe ori, însă, se întâmplă ca acești copii să nu se întâlnească sau să pară mult mai puțin numeroși și vizibili decât sunt în realitate. Răul este întotdeauna mai spectaculos și mai zgomotos, în vreme ce firescul, bunul simț, au mersul delicat, nu tropăit. Ei bine, aici ar trebui să intervină părintele și să își ajute copilul să găsească și acele medii altfel, pentru a-i risipi adolescentului impresia că este singur, izolat. Iar părinții, de obicei, încearcă să facă asta. Este motivul pentru care optează pentru filiera școlară selectată și încearcă să își dea copilul la colegii naționale, școli private sau, pur și simplu, mai bine cotate. Nu o fac pentru echipa de cadre didactice (destul de asemănătoare de la o instituție la alta), ci tocmai pentru anturaj, pentru colegi. Eleva din Craiova, care s-a ales cu mai mulți pumni în față chiar în ziua bacului la română, a povestit presei că elevul agresor era cunoscut în liceu și avea probleme cu toată lumea. Elevul de la centrul de evaluare Ion Barbu, care a devenit celebru pentru „Slavici, auzi nume” ne-a dovedit că în patru ani de română el nici măcar nu a auzit în clasă de acest autor, darămite să mai știe ceva despre el. Ca atare, ne putem imagina ce haos, ce gălăgie era la orele de română (și toată lumea pe telefoane, pe tiktok și superbet), din moment ce elevul nici măcar nu a auzit de Slavici. Este foarte greu pentru un alt elev bine intenționat și serios să se mai concentreze și să reziste în astfel de medii. Presiunea de a se alinia, de „a nu rămâne mai fraier” este uriașă.
Așadar, părinții (care cunosc direct sau intuiesc această realitate) încearcă deja să selecteze anturajul școlar al copilului lor. Unii merg însă ceva mai departe, și în afara școlii. Astfel, propun tabere tematice, sporturi, cluburi ale copiilor, mers la bunici, multe activități în familie (ieșiri, excursii, muzee, case memoriale, sarcini casnice în comun, voluntariat, evenimente etc). Cum s-ar zice, conștientizează marea problemă a societății în care trăim și acționează. Dacă nu îi vom da copilului nostru de lucru, o vor face societatea și internetul, iar rezultatul s-ar putea să nu ne placă.
Discuțiile telefonice dintre Vlad Pascu (autorul accidentului de la 2 Mai) și mama sa, interceptate și făcute publice de procurori, sunt și ele grăitoare. Descoperim o femeie divorțată care are alte păreri despre educație decât ale fostului soț, însă își lasă fiul adolescent să locuiască în casa acestuia. Este aici un conflict mamă-tată pe fondul unui divorț, în care unul dintre părinți își seduce copilul tocmai datorită unei permisivități mai mari și a unor posibilități financiare crescute. Poate că opinia publică nu a acordat suficientă atenție acestor mărturisiri dureroase. Să le revedem:
„Tu ești un copil care a trăit o traumă. Ai trăit-o din momentul în care tac-tu te-a alergat cu motocicleta și nu te-a lăsat să te duci la școală și la pian atunci. Da? Că ai ieșit din sală după juma de oră. Că l-ai văzut pe ăla. Trebuia să vină nenorocitul * care nu ți-a dat certificatul de naștere dacă îți aduci aminte, să te pot înscrie. A trebuit să mă duc să scot copie. Dar dup-aia a știut să vină la ”Vianu” după tine. Bă, dacă nu vrei să vezi lucrurile astea...”
„Atât am fost de nervoasă pe faptul că ai putut să ai un asemenea anturaj, Vlad, că ăla te-a dus unde te-a dus. Ai putut să te complaci și să te bălăcești într-un anturaj de c**t, care ți-a adus și ți-aduce numai și numai probleme. Chiar mă întrebam, sincer îți spun... Măi, dar tu cine ești, măi mamă, măi. Nu ești adevărat. Ești omul pe care-l credeam eu că ești sau ești pur și simplu un boschetar de ăsta așa? Că ai zis că...Nu-mi vine să cred că ai putut să stai lângă asemenea persoane. Să le îngădui să stea în jurul tău, să le îngădui să te tragă în direcția aia, mamă... că scopul unui prieten, știi care e, pui? Este să te ajute să mergi pe o cale dreaptă, mamă. Prietenii dacă te văd că o iei într-o parte, trebuie să-ți zică ”Bă, stai așa.! Hai să-l ajutăm, că nu-i în regulă” Nu (neinteligibil) să te tragă spre...să te înece de tot! Nu știu cum ai putut să ajungi așa?! (neinteligibil) adică din punct de vedere psihologic, că de aia am să mă duc să vorbesc și cu un psiholog foarte bun din ăsta, să vedem ce putem face cu tine. Ai ajuns pentru că ți-ai dorit întotdeauna să fii în centrul atenției lu tac-tu, să te aprecieze el. El fiind un rebel care nu pune preț pe morală și pe carte și pe educație, a zis că va pune preț că tu ești șmecher. Așa te-a învățat, să fii șmecher! Și ai intrat într-un club de așa-ziși smecheri.”
„Pentru că (neinteligibil) ai ajuns să-ți alegi niște oameni pentru că...nu știu, frate! Ce mediu ți-a creat tac-tu acolo acasă! Nu ai avut niciun fel de mediu controlat. Nimic, nimic, nimic. Numai de capul tău ai fost lăsat. Și ai făcut...”
Să recapitulăm informațiile din aceste stenograme. Se observă un conflict între mamă și tată, cu privire la educația celui mic. Mama își dorește școală, carte, pian, anturaj controlat, în vreme ce tatăl este rebel, permisiv, îl plimbă cu motocicleta, îl învață „să fie șmecher”. Și mama deplânge: „numai de capul tău ai fost lăsat”.
Iată, așadar, triste și numeroase dovezi din presă care ne arată eșecul unei educații permisive. Cumva, totuși, rămân numeroși părinții care nu vor să pună cap la cap aceste dovezi și să tragă concluziile firești. Este și speranța că pe ei tragedia sau riscul de ratare îi va ocoli. Iar la tot acest tablou fals contribuie și un cor de guru sau antrenori ai educației, care îi blamează pe părinți pentru orice atitudine mai fermă. Unii dintre aceștia ajung să reproșeze tot felul de nuanțe și vorbe. De pildă, avem cazul unei doamne psiholog care, la o ședință cu părinții, a atras atenția cadrului didactic să nu mai folosească termenul „copii” în loc de „elevi” și nici verbul „trebuie” (trei ani mai târziu, copilul său devenea „săgeată”, adică persoană folosită de dealeri pentru a atrage noi consumatori). Se pune accent pe forța cuvintelor și pe evitarea unora dintre ele. De exemplu, suntem sfătuiți să nu întrebăm „ce ai făcut azi la școală?”, ci „cum te-ai simțit azi la școală?”. Sau ne sunt recomandate reformulări ori chiar evitarea unor cuvinte. Numai că prin acest comportament se lasă impresia că relația părinte-copil este foarte fragilă, că ea se poate rupe foarte ușor, iar cel mic va ajunge să îl deteste ori să îl conteste pe adult. Adevărul este însă altul. Copilul, chiar și atunci când strigă sau se revoltă, păstrează dragostea pentru părintele său. Aceasta nu se șterge așa repede și în niciun caz pentru aspecte de exprimare, ton sau lexic. Dacă adulții rămân credincioși unor principii simple, dacă își iubesc copiii, atunci legătura cu ei nu se va suspenda dacă le interzic să iasă din casă la 10 noaptea sau dacă le spun „de ce ai făcut prostia asta?”, în loc de „sunt aici, te susțin să găsim soluții împreună”. Documentarea cazurilor de abuz arată că, din păcate, chiar și copiii abuzați își iubesc părinții și ar vrea să îi ierte, sperând în schimbarea lor. Asta ne dovedește că inimioara unui copil încape multă dragoste pentru părinte, multă încredere în el și multă capacitate de a ierta. Nu este o relație pe care să o stricăm cu una, cu două, pentru că nu am ales sinonimul sau eufemismul potrivit. Este vorba de o naturalețe și autenticitate, care se simt. Cei mici înțeleg esența din spatele acțiunilor făcute din dragoste, chiar și atunci când nu sunt de acord cu ele sau când și-ar dori altceva. A trăi cu teama (indusă pe multe canale) că vei pierde dragostea copilului tău dacă nu îi faci toate poftele, este nu doar contraproductiv, ci, mai ales, fals.
O altă știre foarte recentă ne mai furnizează o informație la care merită să medităm. Thomas Crooks, ucigașul de 20 de ani, care a luat viața unui suporter al lui Trump, era fiul a doi consilieri comportamentali (behavioral counselor). Merită spus, însă, că și în acest domeniu al psihologiei, direcția excesiv de permisivă și hiperprotectivă este în declin, iar mulți dintre specialiști revin pe poziții moderate.
În încheiere, consemnez o impresie de la festivalul internațional de folclor Brâulețul, organizat de Centrul Cultural și Primăria Pitești, cu participarea mai multor cluburi școlare și palate ale copiilor din România, dar și din străinătate. Festivalul s-a desfășurat la Pitești între 15 și 17 iulie. Adolescenții și tinerii reuniți acolo, deși asemănători cu oricare alții (și ei cu telefoane mobile, cu ținute și limbaj specifice), aveau totuși și altceva. Ceva ce se regăsește încă la mulți copii din România, dar ar trebui încurajat și cultivat mai mult: un vis, o strălucire în ochi, o dorință de a face bine, de a nu pierde timpul și de a se dezvolta. Fotografiile din galeria articolului vorbesc de la sine. Acei ochi vii, acele zâmbete și acea energie tinerească impresionează, arătând că potențialul celor mici poate fi canalizat și spre cauze care merită. În spate stau munca, determinarea și dragostea de frumos. Și, să nu uităm, o infrastructură școlară și extrașcolară pe care, de pildă, proiectul de lege Câmpeanu a dorit să o pună la pământ prin desființarea de facto a acestor palate ale copiilor.
Ansamblurile au fost numeroase și au impresionat prin competență, frumos, ca și printr-un curent de emoție transmis vibrant în public: ”Mlădițe argeșene” (Palatul Copiilor Pitești), ”Karadeniz Vakfi Spor Kulubu” (Istanbul, Turcia), ”Grebentzi” (Silistra, Bulgaria), ”Banat Pionir” (Serbia), ”Koloryt” (Cernăuți, Ucraina), ansamblul ”Moștenirea” (Comuna Baciu, jud. Cluj), ansamblul ”Cununița” (Palatul Copiilor Craiova), ”Rapsodia Prahovei” (Palatul Copiilor Ploiești), ”Pădureanca Junior” (Palatul Copiilor Deva), ”Codrulețul”(Clubul Copiilor Găești). Iar ca impresia serii să fie completă, pe 17 iulie reveneam acasă într-un autobuz cu mai mulți adolescenți piteșteni ce se întorceau de la un meci de baschet. Trei dintre ei erau voluntari și avuseseră în grijă echipa Irlandei. Respectuoși și isteți, îmbrăcați nu în port popular, ci în haine sport, făceau însă aceeași echipă cu cei din festival: copii care par să aibă o busolă în viață, care sunt veseli și gata să lupte pentru visele lor.
Apăsați pe imaginea de mai jos pentru a accesa galeria foto.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sunt de acord cu cam tot ce apare în acest articol, cel puțin la nivel teoretic, dar de la partea cu alegerea liceului am un început deja să simt panică. Se pune atâta presiune pe copii astăzi, cunosc personal copii deștepți și cuminți care încă din clasa a II-a au fost chinuiți de părinți să ia note maxime, să meargă la concursuri, să învețe limbi străine, pentru a ajunge in clasele "bune" de a V-a, apoi în liceele bune, încât nu le mai rămâne acelor copii niciun fel de copilărie. Nu am făcut vreo cercetare dar intuiția îmi spune că mulți dintre acești copii de 10 pe linie vor ceda undeva pe parcurs, și vor ceda cu alcool, cu droguri, pentru că nu poți trăi ani in șir cu atâta presiune asupra ta. Acest stil de viață în care părinții aleg cu disperare mediul potrivit pentru copilul lor lasă toți acești oameni implicați (adică și pe părinți, și pe copii) fără pic de energie și de bucurie de a mai trăi. Poate că miza ar trebui sa fie anturajul de după școală, de bine, de rău, la școală copiii sunt supravegheați, chiar și în școlile mai puține de elită...și deci la viață de DUPĂ școală ar trebui să încerce părinții să trieze. Activități sau tabere, weekendurile petrecute în medii mai selectate, de acord, dar presiunea care se pune pe copii pentru a ajunge la școli "bune" mi se pare că transformă viața copilului într-un chin.