foto Profimedia
Ne confruntăm în jurul nostru cu situații grave, în care lipsa de etică și moralitate naște forme halucinante de abuz. În ultima vreme, nu știu dacă a existat domeniu de activitate în care să nu iasă la iveală cazuri de abuz înspăimântătoare: de la medicină, justiție, cadre universitare, psihologi... Mă simt deseori descumpănită în fața acestor situații, care reflectă un sistem, o lume bolnavă, din care toți facem parte. Iar ceea ce mă înfricoșează este complicitatea, prin iluzie, ignorare sau chiar încurajare, de care suntem toți vinovați. Mă agăț de sănătatea care stă în spatele faptului că răul iese la lumină, ea îmi dă speranță că bunătatea și adevărul trebuie să rămână stâlpii existenței noastre. Mulți dintre noi ne dorim o lume mai bună, cred că această dorință nu ar trebui să rămână doar un concept pe care să îl folosim când ne dorim noi să fim tratați potrivit, ci că poate fi un verb pe care să îl cultivăm, cu perseverență. Dar cum poate să stea moralitatea pe o construcție psihică infantilă și cât avem nevoie cu adevărat să creștem psihic pentru a putea să o integrăm?
Deși poate, la prima vedere, moralitatea poate părea un set de reguli ce se vor învățate, ea este un modus vivendi ce trebuie mai degrabă integrat decât cunoscut. Când L. Kohlberg a studiat dezvoltarea morală la copii, a tras câteva concluzii interesante despre dezvoltarea morală a oamenilor, dezvoltând observațiile inițiale ale lui Piaget despre dezvoltarea morală în sincron cu cea cognitivă. În prima parte a copilăriei mici, adică de la 3 la 10 ani, vorbim de o moralitate pre-convențională, înțeleasă în principal prin prisma pedepselor sau consecințelor. În etapele care corespund acestui nivel, copiii se conformează regulilor încercând să evite consecințele sau pedepsele și operează cu etichetele de bine și rău, corect, greșit. Pe măsură ce cresc își vor muta încet interesul de la frica consecinței către beneficiu și vor face anumite lucruri în încercarea de a obține un beneficiu: sunt prietenos cu tine ca să fii și tu prietenos cu mine, vreau să fiu văzut ca bun. Încet-încet, pe măsură ce cresc în vârstă, valoarea de bine și de rău nu mai este absolută, ci pot face loc opiniilor diferite cu privire la un anumit lucru. Abia în adolescență ființa umană devine mai capabilă să înțeleagă noțiuni precum reciprocitate, faptul că anumite valori ne fac viața mai bună tuturor și pot să distingă și diferența dintre legal și moral. Doar ca adulți, însă, putem percepe faptul că valorile morale transcend avantajul mutual. Moralitatea post convențională, pe care doar unii oameni ajung, cum spune Kohlberg, se referă în principal la valori comune și principii universale, dincolo de reguli sau legi punctuale. În acest stadiu putem vorbi de formarea unei conștiințe individuale, care poate fi superioară legilor sau normelor sociale prezente, pentru un principiu moral mai puternic.
Când fugim de responsabilitate, când închidem ochii la ceva vădit greșit, când ne amăgim cu „nu e treaba mea” și trecem abuzurile cu vederea sau chiar atunci când ne ducem în cealaltă extremă și confundăm frustrarea cu abuzul, mă întreb din ce stadiu al dezvoltării psihice și moralității vin aceste reacții? Este oare frica de a nu fie exclus din grup sau pedepsit sau este regula organizației din care fac parte mai presus decât codul moral?
Deși judecata morală se nuanțează odată cu creșterea noastră, pare că există, dincolo de asta și un instinct înnăscut față de bine, dreptate și compasiune observabil la bebeluși, studii din ce în ce mai consistente stârnind această înclinație naturală. Pe de altă parte, tot certă este și înclinația către cruzimea în anumite circumstanțe. Pentru a nu fi la voia instinctelor și emoțiilor de moment, mai puțin prezente sau absente în diferite etape de vârstă sau de viață, este nevoie însă de un eu solid care să poată integra contradicțiile și lua decizii din cortexul prefrontal, partea din creierul nostru care gestionează emoțiile și impulsurile și este responsabilă pentru un comportament social adecvat, proces care se întâmplă după 25 de ani și poate continua până la 30 de ani.
Pot să-mi aleg reacția atunci când știu să îmi reglez furia, frustrarea, agresivitatea, pornirile de stăpânire, putere, dominare, căutarea plăcerii imediate sau a descărcării frustrării imediate. Atunci când le pot vedea și identifica, fără a ale nega sau a cădea pradă lor. Sunt mai puțin egocentric, nu pentru că sunt văzut și voi suporta o consecință (acesta fiind un stadiu infantil intermediar al moralității), ci pentru că pot să-l vad pe celălalt și pot să văd binele și adevărul dincolo de emoțiile mele de moment.
Moralitatea, al cărui centru emoțional este bunătatea, este o dezvoltare cognitivă și emoțională deopotrivă, o ieșire din egocentrism. Aș spune, evident simplificat, că există câteva condiții pentru a cultiva moralitatea adevărată, un eu suficient de structurat, compasiunea față de sine și de ceilalți și capacitatea de a trăi vinovăția sănătoasă și a repara.
Un eu structurat presupune auto reflecție, o bună capacitate de a distinge între lumea internă și cea externă, un control bun al impulsurilor, consistență și coerență internă. Când aceste aspecte lipsesc și funcționăm din părți infantile, fragmentate, moralitatea nu poate cristaliza, căci ea presupune consecvență, structură și control al impulsului. Cât din acțiunile mele zilnice vin dintr-o zonă reglată, conștientă de sine și cât vin din impulsuri, emoții de moment și părți infantile? Cu toții avem momente în care suntem frustrați, supărați și avem un impuls de a reacționa. Faptul că simt o emoție nu înseamnă însă că orice comportament este adecvat și potrivit. Cât de des mă gândesc dacă ceea ce simt eu este cu adevărat realitatea externă sau este mai degrabă realitatea mea internă pe care o proiectez și potrivit căreia reacționez? În toată psihologia pop legată de copilul interior, este nevoie să ne amintim că scopul final nu este să acționăm ca niște copii sau să ne plângem pentru ce ni s-a întâmplat, ci să ne îngrijim de acele părți pentru a putea acționa din prezent, ca niște adulți. Emoțiile sunt informații, rolul lor e să curgă, nu să le cădem pradă, nici să le ignorăm. Ambele abordări sunt deficitare și imature. Cum spune Karla McLaren în „Limbajul Emoțiilor”, „nu ne dorim să trecem de la a detesta emoțiile la a le idealiza, căci ambele raportări sunt nepotrivite” și nu putem pune egal între noi și ceea ce simțim. Orice emoție este, în definitiv, o reacție chimică trecătoare, care ne aduce o informație, nu un adevăr absolut despre mine sau lume.
Compasiunea și rudele ei, empatia și generozitatea, se alătură în spațiul intern moral. Compasiunea se bazează, în definitiv, pe ideea că nimeni nu este scutit de suferință și toată lumea merită grijă, începând cu noi înșine, cum spune Kristine Neff, poate cea mai cunoscută autoare modernă în aria compasiunii de sine. De aici se naște și capacitatea de a le oferi altora. Când percepem că avem destul, și aici mă refer în special la hrană emoțională, nu simțim că sărăcim prin a oferi, dimpotrivă. Este o iluzie că bunătatea față de ceilalți, neînsoțită de compasiune de sine, este reală. Când mă neglijez pe mine pentru celălalt, resentimentele sau împovărarea celorlalți cu așteptări este o consecință firească. Căci salvatorul se identifică cu obiectul salvat pentru a-și lua recunoaștere și validare. Dar acest raport inegal de forțe este în detrimentul ambelor părți, aducând îndreptățire și neputință. „Este ok să exist pentru mine și nu pentru ceilalți?”, este o întrebare pe care o primesc des în cabinet, când a existat mult sacrificiu pe filon transgenerațional și să exist pentru mine vine la pachet cu multă vinovăție. Ce alegi, întreabă deseori Gabor Mate în dialogurile sale? Vinovăția sau resentimentul? Dar aspectele psihice sunt chiar mai profunde, căci alegerea celorlalți în detrimentul propriei persoane poate să aibă la bază structuri masochiste infantile, multă dependență și/sau o lipsă de identitate. Generozitatea sănătoasă se caracterizează, printre altele, printr-o o bază realistă, altruism și o experiență a plăcerii fundamentată majoritar în Eu, cum spune și Salman Akhtar în Sursele Bucuriei. Adică nu oferim pentru a primi instant (recunoștință sau alt serviciu imediat în schimb), ci oferim din preaplin și din dorința de a o face, dincolo de nivelul pur tranzacțional.
Compasiunea nu înseamnă nicidecum să ne iertăm greșelile fără reparație și responsabilitate și simt nevoia să fac acest amendament, căci am observat o confuzie puternică între compasiune și indulgență, iar în timp ce una naște creștere, cealaltă naște abuz. Iertarea prea rapidă de sine, neînsoțită de deschidere, vinovăție și reparație, este o construcție narcisică și nu este sinonimă cu compasiunea de sine. O recunoaștem rapid în generalizări, închidere, furie pasivă. Cum și iertarea rapidă a celorlalți, în defavoarea apărării propriului sine, ascunde frică, dependență, dinamică internă puternică victimă-agresor.
Asumarea vinovăției este un pilon fundamental al moralității și, din păcate, în societatea actuală am ajuns să ne temem de vinovăția sănătoasă. Un exemplu sunt chiar ororile petrecute în perioada comunistă, despre care nu doar că se vorbește prea puțin în spațiul public, dar unele nu și-au găsit nici măcar dreptatea prin intermediul justiției. O reflexie a relației deficitare pe care o avem cu vinovăția și rușinea sănătoasă este și în modul în care este înțeles, uneori greșit, parenting-ul modern, în care părinții îi protejează într-atât pe copii de aceste emoții, încât nu le oferă posibilitatea de a trăi vinovăția și a o integra. Așteptarea deloc realistă că un copil poate înțelege tot timpul impactul faptelor lui fără ghidaj arată un nivel de imaturitate colectiv caracterizat prin frică de autoritate, reguli și cadru. Lipsa ordinii sociale este în acest caz o reacție la traumă, iar consecința ei directă este îndreptățirea și lipsa de limite. Să poți să te uiți la ce ai greșit, individual și colectiv, este o condiție sine qua non pentru însănătoșire și creștere. În societatea arhaică românească, în recunoașterea și repararea greșelii era implicată întreaga comunitate, cel care fura un animal, de exemplu, era susținut să își recunoască fapta și să înlocuiască animalul furat cu alte două animale. La nivel psihic, susținerea comunității și ritualul de reparare fac loc vinovăției sănătoase, în loc să lase psihicul inundat de rușine și închidere. Din păcate, în prezent, pare că multe greșeli sunt ascunse și neasumate sau diminuate, ceea ce face ca abuzul să se perpetueze.
Moralitate nu este un text sau un set de legi pe care să îl repetăm ca să ne simțim bine cu noi înșine, ci este un efort, un sacrificiu, un exercițiu, cel mai adesea inconfortabil. Să cultiv moralitatea este cu siguranță un verb, așa cum este și a crește. Căci până nu creștem, nu ne putem face bine, iar ca să ne facem bine, avem nevoie să creștem. Pas cu pas.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.