Bunicii mei au fost dușmanii „poporului”. Peste ani, am găsit în ștergarul lor un mesaj

Nu știu cum sunt alții, dar eu mă mai gândesc la bunicii mei și mi-aș fi dorit să am mai mult timp să îi cunosc mai bine și să învăț de la ei.

Țin minte, copil fiind, că munceau foarte mult. Se odihneau doar duminica și în zilele de sărbătoare, atunci când se întorceau de la Biserică. Nu știu cât timp aveau să reflecteze sau să se relaxeze. Aveau, în schimb, sapă, lopată, hârleț și o Biblie. Nici pomeneală de Netflix, Glovo, Whatsapp, Facebook, Instagram sau TikTok. Și nu așteptau aprecierea vecinilor. Nu le dădea nimeni „like” că își munceau pământul. Primeau un „Doamne ajută!” și se întorceau la muncă. Nu înțelegeam de ce atât de multă muncă. Îmi părea că nu știau altceva decât muncă. Așa erau ei „învățați” și cred că așa erau mai toți bunicii noștri.

Ca mulți alții, și-au muncit pământul cu sudoare cinstită și înainte să fi avut nepoți sau copii. Doar pentru a le fi fost confiscat de oameni care promiteau dreptate și bunăstare pentru „popor”. Aceiași „drepți” i-au urmărit, i-au terorizat, iar pe unii i-au sfărâmat la „Colectivizare”.

Unul dintre bunicii mei s-a opus confiscării bunurilor, în ciuda amenințărilor și „sfaturilor” celor din jur și s-a ascuns în pădurea din apropierea satului pentru a scăpa de călăi. Acești călăi erau o mână de oameni recrutați nu în funcție de cât de onești și harnici erau, ci de cât de josnici și leneși. Și așa s-a ascuns bunicul meu o bună perioadă, până când, venind într-o noapte acasă, un vecin a văzut becul aprins. Acesta l-a turnat mai departe, iar la scurt timp călăii l-au arestat și l-au dus cu forța la școala din sat. Acolo l-au umilit, i-au prins degetele la ușă și l-au bătut până la epuizare. Apoi l-au dus în cel mai apropiat oraș și i-au promis ca va ajunge la „Canal”. Asta urma să se întâmple, așa cum s-a întâmplat cu mulți alții, dacă nu era un alt consătean, proaspăt colaborator, care să-l scape.

De ceea ce nu a scăpat, însă, a fost trauma și aceeași muncă pe care o făcea pe același teren, care însă nu mai era al lui. Era al „poporului”. A fost nevoie de ani de zile de tratament, timp petrecut departe de familie pentru ca el „să se facă bine”.

Niciun bunic de-al meu nu a rămas fără traume. Toți și-au purtat rănile până la sfârșitul vieții. Unii au reușit mai bine decât alții să treacă prin asta, căci peste nu a trecut niciunul. Frica, furia și sentimentul nedreptății au rămas.

Acum, mai mult decât oricând, trăim într-un zgomot asurzitor, amplificat de tehnologie. Parcă suntem prinși într-un ecosistem de ecouri influențate, umplute cu ură, frică și minciună. Acestea sunt cultivate cu precizie de cei care pretind a fi drepți înveliți în steaguri românești și plini de credință. Ei sunt dispuși să ne salveze de primejdie. Oare așa o fi? Oare știu că steagul pe care îl flutură e și al meu?

Dar ce e bine și ce e rău? Ce e adevărat și ce e fals? Căutăm dreptatea sau vrem doar să moară capra vecinului? Ce bine ar fi dacă am ști cu toții ce căutăm noi cu adevărat și nu ce caută alții pentru și prin noi!

Ce cred eu este că, astăzi mai mult ca oricând, trebuie să căutăm adevărul, pe de o parte, în și prin educație, cunoaștere, rațiune, gândire critică. O națiune fără educație e o națiune în derivă.

Iar pe de cealaltă parte, și cel puțin la fel de importantă, în și prin adevărata credință. Acea credință care nu învrăjbește, nu dă cu parul, nu fură și nu urăște. De ce cred asta? Pentru că:

„Unde e credință, e iubire,

Unde e iubire, e pace,

Unde e pace, e darul,

Unde e darul, e Dumnezeu,

Unde e Dumnezeu, lipsă nu e”.

De unde știu asta? Nu pentru că aș fi eu în măsură să vorbesc despre credință sau dragoste, ci dintr-un obiect simplu, dar plin de semnificație care mi-a apărut în minte în ultima perioadă: ștergarul bunicilor.

Acest ștergar care atârna mereu curat pe peretele casei bătrânești. Un ștergar care nu ținea loc de prosop sau tablou, ci de reper, de pansament. Un simbol al bunicilor noștri, care au trudit neîncetat pentru copiii lor, pentru un viitor mai bun pe care mulți nu l-au apucat să-l vadă.

Se spune că istoria nu se repetă, dar rimează. Așa că te rog, caută-ți părinții, unchii, mătușile - și dacă ai noroc - bunicii sau străbunicii. Întreabă-i cum a fost pe vremea lor. Ei vor ști să îți amintească de comunism și, poate, de infama „Colectivizare”. E datoria noastră să luminăm negura istoriei noastre, chiar dacă școala nu a făcut-o.

Din ștergarul bunicilor eu înțeleg că dragostea presupune iertare. Cred că trebuie să fim iertători cu noi și cu cei din jur, indiferent dacă suntem de acord sau nu. Însă nu trebuie să fim naivi, lași sau nepăsători. Așa cred că ne putem îndrepta spre viitor mai drepți, mai înțelepți și împreună.

PS. Bunicii mei s-au stins, casa lor bătrânească la fel. Însă ștergarul și memoria lor dăinuie și acum.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp