Ca istoric, o felicit pe doamna Dăncilă că a reușit să demonteze un mit cu care mă lupt de multă vreme: „Înainte de 1989 se făcea școală, domne, nu ca astăzi!”

Foto: George Călin/ Inquam Photos

Dacă ar fi să nu îmi pun nici o frunză în fața gurii, cum zice neamțul, adică să mă exprim fără a lua în considerare consecințele, aș spune: redați cetatea filosofilor! Platon propunea ca fiecare categorie socială să se specializeze într-un anumit domeniu, astfel încât cetatea să fie organizată perfect: agricultorii să pună la dispoziție alimente, soldații să apere cetatea, iar filosofii să o conducă. O utopie, fără îndoială. În termeni moderni s-ar traduce poate printr-o conducere de tehnocrați, specialiști în domeniile lor, lipsiți de culoare politică, interesați să administreze statul ca pe o corporație. De ce? Pentru că democrația nu e pentru noi, nu încă. Departe de a reprezenta sistemul perfect, ea dă putere poporului care trebuie să ajungă la un anumit nivel de educație pentru a putea face uz de ea. O schimbare de regim politic, oricât de tragică, nu oferă legitimitate democrației. Bineînțeles că nu voi spune toate acestea însă, pentru că nu e politically correct și pentru că amintirea evenimentelor din 1989 e prea vie în memoria colectivă ca cele afirmate mai sus să treacă de bariera afectivă.

Îmi propun astăzi să reflectez asupra mea, pentru că prea i-am judecat pe alții în această campanie electorală. Fac parte din generația celor numiți millennials, născută fiind în 1988 într-o familie din clasa de mijloc a societății românești. Am avut șansa de a merge la o școală în limba germană din Transilvania, de a urma liceul la care a învățat și profesat actualul președinte și de a studia apoi în străinătate, unde activez și acum. Ca mulți alții din generația mea, nu am pierdut niciodată legătura cu mediul de acolo, de acasă. E interesant cum în limba română „acasă” e un termen defectiv de plural – fapt care sugerează că în accepțiunea vorbitorilor acestei limbi nu pot exista mai multe locuri care să genereze sentimentul de acasă. Din fericire, imaginarul meu e format pe fondul mai multor limbi, astfel încât pot exprima în limba engleză că mă simt acasă în mai multe locuri prin folosirea termenului home(s). (Nu trebuie să ne mire, deci, patriotismul exacerbat al unora care nu cunosc alte limbi și sunt astfel prizonierii limitelor impuse de un anumit idiom). 

Mă descurc atât pe Facebook, cât și pe Instagram, prefer să scriu e-mail decât să sun, sunt conștientă de impactul acțiunilor mele asupra mediului și încerc să îmi îngrădesc consumul, nu cred în nici o biserică, sunt pentru drepturile tuturor minorităților și împotriva terorii majorității, pentru căsătorii între persoane de același sex, pentru drepturile femeilor, pentru Europa și deschiderea granițelor. Mă consider deci cât se poate de liberală. În 2014 am investit două zile din viață, nervi și bani stând la coadă în turul I și II al alegerilor prezidențiale pentru a-l vota pe Klaus Iohannis și nu pentru că era răul mai mic, ci pentru că trăisem în Sibiu și eram destul de naivă să cred că va face o diferență. Asta a fost speranța multora atunci. Între timp mi-am dat seama că m-am înșelat și că valorile președintelui, respectiv ale PNL, nu corespund absolut deloc cu valorile mele, că liberalismul partidului e unul nominal, poate și economic, dar în nici un caz de substanță, de mentalitate. Din fericire s-a conturat USR-ul în care m-am regăsit într-o anumită măsură.

Acum însă Dan Barna a ieșit din cursă și nu am altă opțiune decât să aleg între Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă pentru că principiile după care mă ghidez nu îmi permit să absentez sau să anulez votul. Spun din capul locului că Viorica Dăncilă nu e o opțiune pentru mine, deci voi vota împotriva ei, nu pentru Iohannis. Cred însă că e foarte important să înțeleg de ce.

Povestind cu prieteni și rude am constatat că se uită în mod repetat la anumite canale TV și că reproduc discursul acestora, fapt pentru care i-am criticat de nenumărate ori. În 13 noiembrie, nu știu prin ce circumstanțe, m-am uitat la Starea Nației. Deși mi-a fost tot timpul simpatic, nu îl mai urmărisem pe Pătraru de mult timp. Ascultându-l, mă simțeam tot mai inconfortabil, nu îmi găseam locul pe scaun, parcă se întrerupeau sinapsele. Creierul meu refuza să primească informația și apoi am realizat de ce: pentru că era informație necunoscută. Nu avea de ce să se lege, deoarece nu mai auzisem critică acidă și bine argumentată la adresa lui Iohannis de prea multă vreme. Nu era candidatul meu preferat, aveam părerea formată despre el, nu îl votasem în primul tur, dar nici nu auzisem pe nimeni să critice punctual atitudinea sa și asta pentru că, și eu, la fel ca cei pe care îi certam să se uită la Antena 3, îmi iau informațiile din surse limitate care repetă necontenit: Iohannis good, Dăncilă bad. 

Pe tot parcursul emisiunii m-am simțit cu musca pe căciulă, în special atunci când Pătraru vorbea de elitism și se întreba de ce Iohannis a refuzat o dezbatere cu Paleologu, spre exemplu, sau cu Barna. Atunci argumentele invocate acum, care vizează în mare parte nivelul intelectual al contracandidatei, nu stăteau în picioare. Pe lângă asta, două milioane de români au votat-o. Indiferent din ce motive au pus ștampila, de câte clase sau ce viziuni politice au, Iohannis avea obligația de a-i valida, nu de a-i marginaliza, adresându-se numai electoratului care îi convine.

Pentru mine, la fel ca pentru majoritatea votanților USR și PNL, educația e valoarea cea mai de preț. Așa am fost învățați, spre asta am fost canalizați de părinți și de mediul în care am crescut. Suntem îndreptățiți oare să îi disprețuim pe cei care nu au avut aceleași șanse, pe cei care nu s-au născut în familii ca ale noastre, care nu au avut pe nimeni care să îi îndemne în această direcție sau care pur și simplu au alte valori? Răspunsul meu e că nu, că ar trebui să lăsăm aroganța la o parte și să îi ținem de vorbă pentru că, ne place sau nu, sunt parte din noi, din această comunitate imaginară numită popor.

Dacă e să o spunem p-aia dreaptă, Iohannis intră în acest șablon elitist pentru că știe să se exprime onorabil, are o anumită ținută care dă bine la întâlniri de rang înalt, îndeplinește deci anumite așteptări pe care credem că le au alții de la noi și în care Viorica Dăncilă nu se încadrează. În ceea ce privește atitudinea sa față de alegători, însă, ea nu se deosebește de cea a contracandidatei sale. Ambele conferințe de presă (pentru că în nici unul dintre cazuri nu se poate vorbi de dezbatere) au mers pe același făgaș: candidații au răspuns la ce le-a convenit cum le-a convenit. Iohannis mai elegant, dar într-un cadru dezamăgitor de controlat cu parteneri mult prea docili. Apogeul a fost atins atunci când președintele a refuzat să se adreseze jurnaliștilor care îl așteptau în afara sălii.

Din acest punct de vedere, Viorica Dăncilă s-a expus, a riscat, s-a încurcat și pentru asta merită un dram de respect. Nu are sens să batem monedă asupra faptului că nu înțelege de ce nu e feministă atunci când se victimizează sau asupra faptului că mentalitatea ei despre patriotism provine din ceaușism și ortodoxism: crede și nu cugeta, dar mai ales ce e românesc e sfânt și nu suportă critică. Pentru cei care o votează, aceste lucruri sunt lipsite de importanță, iar pe noi nu fac decât să ne înverșuneze. Eu, ca istoric, o felicit însă că a reușit să demonteze un mit cu care mă lupt de multă vreme, și anume că înainte de 1989 se făcea școală, domne, nu ca astăzi!

Concluzia vine deci de la danezi: „Counting all the assholes in the room, well, I’m definitely not alone, I’m not alone...“ (Volbeat 2008)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp