Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

„Când am găsit cămașa de forță măsura XXS nu am simțit nimic. S-a oprit timpul. Parcă a încremenit aerul pentru câteva minute”. Adevărul care doare România

Muzeul abandonului mare

Acum 20 de ani, Barbara Walters, jurnalist american, și echipa ei de la ABC și-au trimis reporterii la Sighet și au făcut o serie de materiale intitulate The Shame of a Nation, despre cum România își trata copiii la 10 ani de la Revoluția din 1989. Copiii dintr-un cămin spital, a căror imagine a făcut înconjurul lumii. Goi, legați de paturi din metal, abuzați și subnutriți, copiii aceștia sunt una dintre rănile istoriei noastre. Una despre care mulți dintre noi nu știm nimic, iar ceilalți „nu metabolizăm rușinea”. La 30 de ani de la schimbarea regimului politic, trauma supraviețuitorilor sistemului de protecție a copilului nu e recunoscută public, iar Statul român nu vorbește despre ei. O singură instituție din România a încercat să le facă dreptate depunând prima plângere penală la Parchetul General. S-a întâmplat în 2017, când Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER) a făcut plângerea nr 281 pentru infracțiunea de tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist care au dus la moartea a 771 de copii aflați în căminele spital din Cighid, Păstrăveni și Sighetu Marmației. Trei cămine-spital din cele 26 pentru copiii considerați nerecuperabili, răspândite în toată țară, și doar o perioadă scurtă de timp documentată: 1980-1989.

Reprezentanții IICMER au depus atunci la Parchet 1442 de documente, fiind vizate peste 100 de persoane, de la directori la femei de serviciu care au lucrat în acele centre de plasament. „Sunt peste 10.000 de victime ale sistemului”, declara președintele IICMER de atunci, Radu Preda, iar „responsabilii de aceste atrocități sunt încă în funcții sau primesc pensii generoase, fără să fie trași la răspundere în toată această perioadă”.

De atunci, tăcere.

În 2021, trei femei – Oana Drăgulinescu, Ioana Călinescu și Simina Bădică - au ales „să vorbească” inițiind un demers unic în spațiul românesc, dar nu și singular în spațiul comunitar: Muzeul Abandonului. Au pornit de la recuperarea memorială și istorică a Căminului-Spital pentru Minori Deficienți Irecuperabili din Sighetu Marmației, loc simbolic, de referință, pentru întreg fenomenul abandonului în România. În această vară au mers acolo și au scanat 3D clădirea căminului de la Sighet, unde s-au făcut filmările care făceau înconjurul lumii acum 30 de ani. Astăzi abandonată, clădirea a devenit, prin digitizare, căminul simbolic al Muzeului Abandonului. „Ne dorim ca muzeul să devină un spațiu de exprimare, sigur și vindecător, pentru o comunitate uriașă a cărei traumă colectivă nu a fost niciodată cu adevărat recunoscută și discutată public - cea a sutelor de mii de copii care au fost abandonați în anii comunismului după interzicerea avortului prin decretul 770/1966, dar și în istoria recentă a țării noastre”.

În interviul acordat Republica, Oana Drăgulinescu, Ioana Călinescu și Simina Bădică vorbesc despre proiect, despre ce este Muzeul Abandonului, despre mărturii, despre noi înșine și despre ce nu se mai poate tăcea.

Ce este Muzeul Abandonului?

Muzeul Abandonului: Este un muzeu digital dedicat unei imense traume, a sutelor de mii de copii care au fost abandonați în România, care au trăit într-o acută lipsă de iubire. Avem această moștenire cumplită din perioada comunismului, când în urma decretului 770, România a avut mai mulți copii decât a putut adăposti în familii, așa că acești copii au ajuns în orfelinate. Acest fenomen a continuat și după 1989 și continuă și astăzi. Din păcate, această comunitate substanțială nu a avut niciodată recunoașterea faptului că există și că suferința lor a fost cumplită. Între zidurile digitale al Muzeului Abandonului vom pune aceste povești, le vom îmbrăca în hainele unor exponate valoroase, le vom oferi spațiu de a fi văzute și auzite, de a începe procesul de vindecare prin scoaterea lor la lumină. 

Ce este muzeul la acest moment?

În aceste moment Muzeul Abandonului este un șantier în lucru. Am turnat fundația, adică s-a realizat scanarea 3D a spațiului care va deveni căminul acestui muzeu. Am ales un spațiu simbol pentru ceea ce a însemnat trauma instituționalizării în România, mai exact, Căminul Spital pentru Minori Irecuperabili de la Sighet. Această clădire a fost ridicată la începutul anilor 70’, a funcționat aproape 30 de ani, timp în care a adăpostit 738 de copii, din care 279 au decedat....un număr covârșitor. Tot de la Sighet au izvorât primele imagini filmate de presa occidentală, cadre șocante despre viața copiilor din instituțiile Românești, care au făcut înconjurul lumii. Instituția a fost închisă acum 20 de ani, timp în care a fost abandonată, vandalizată, dar a rămas ca o poveste vie a felului în care nu ar trebui niciodată să ne tratăm copiii. Această clădire și zidurile ei, prin digitalizare, vor deveni pereții pe care exponatele muzeului vor fi arătate publicului. Între timp arhivăm obiecte, primim donații cu fotografii de obiecte și poveștile lor despre abandon și am pornit paginile de Social Media. Practic acum se ridică, zid cu zid, structura muzeului, pe care dorim să îl lansăm oficial, cu cele două expoziții ale sale: Cămin-Spital Sighet și Mărturii 21, până la finalul lunii noiembrie 2021.

(foto: jeansi copii găsiți la secția 1A Sighet)

Unde se va duce proiectul vostru, cum se va dezvolta?

Povestea abandonului în România este foarte amplă, ne este clar că ea nu va fi spusă nici în două expoziții, nici în două luni, ci în foarte mulți ani. Dorim să facem o cartografiere a acestui fenomen în România, ceea ce probabil va dura ani de zile și va necesita resurse umane și financiare de care deocamdată nu dispunem, dar suntem încrezători că le vom găsi. În acest moment, această etapă a muzeului este susținută prin două finanțări. Expoziția Cămin-Spital beneficiază de o finanțare AFCN, iar Mărturii 21 de susținerea ARCUB.

Muzeul acesta, al Abandonului, va exista și fizic undeva? Unde este el?

Muzeul acesta va fi în nori (in the cloud), va fi un muzeu digital. În primul rând pentru că dorim să fie o resursă accesabilă facil de oriunde din lume, în format bilingv, pentru că mulți dintre cei care au trăit în sistem se află acum în străinătate și nu vorbesc românește, trăind de la vârste fragede în familiile de adopție. Apoi pentru că financiar, formatul său fizic ar însemna o resursă pe care nu o putem susține, suntem o doar o curajoasă inițiativă privată.

De ce ar face cineva un astfel de muzeu?

Muzeele au protejat dintodeauna lucrurile fragile și valoroase care vorbesc despre istoria umanității. Credem că această traumă, a abandonului, vorbește despre istoria României foarte elocvent. Credem că poveștile acestor supraviețuitori sunt fragile și valoroase și, dacă ei nu au fost protejați când au avut nevoie, măcar mărturiile lor să fie protejate, într-un spațiu vindecător, numit Muzeul Abandonului.

Despre ce abandon vorbim?

Vorbim despre Abandonul mare și dureros, cel care lasă rănile acelea aflate la limita nevindecabilului. Vorbim despre copii abandonați nu doar de familiile lor, ci de o întreagă societate care ar fi trebuit să îi protejeze. Vorbim despre copii uitați în instituții, unde nivelul de dezumanizare, atât al acestor copii, cât și al personalului, atingea limita unei categorii numită crime împotriva umanității. Dar una dintre expozițiile muzeului, Mărturii 21, a fost gândită ca un liant între acest abandon atroce și abandonurile noastre, ale celor mulți, care am trăit doar frânturi din această traumă.

De ce am considerat necesară o astfel de secțiune a muzeului? Pentru că oamenii abandonați au fost segregați, închiși, uitați. Dacă vrem să vindecăm trauma lor trebuie să o metabolizăm prin accesarea propriului nostru abandon, să găsim punctul de empatie și conexiune cu aceștia. Nu este vorba despre a compara traumele, pentru că nu există vreodată termen de comparație între un copil crescut în orfelinat și unul crescut în familia extinsă, cât părinții sunt la muncă în străinătate, de pildă. Dar credem că amintirea propriului nostru abandon ne poate face să cuprindem mai bine anvergura traumei unui abandon extrem.

(foto: Clădirea Centrului de Plasament Minori cu Handicap- Sighet)

De ce ar merita abandonul să fie arătat?

Rănile mai întâi se acoperă, cât sunt foarte recente, pentru a le da posibilitatea să se închidă, apoi se ridică plasturele, ca să respire și să se vindece complet. Credem că acest tip de traumă nu poate fi uitată și că la 30 de ani de la revoluție, această rană ar trebui scoasă la lumină. Trebuie să vorbim cu adevărat despre aceste victime niciodată menționate în demersurile memoriale, care au avut ca subiect victimele regimului comunist – sutele de mii de copii abandonați. Ar trebuie să vorbim despre acest fenomen și pentru a înțelege că abandonul este încă un fenomen extrem de extins în România. Apoi și pentru că dacă NU ne știm istoria, riscăm să facem aceleași greșeli în viitor.

De ce Muzeul Abandonului? De la ce ați pornit și când ați pornit acest demers?

Am pornit de la cei peste 10 ani de lucru cu poveștile copiilor abandonați, din perspectiva comunicatorilor de proiecte sociale. (n.r. Ioana Călinescu și Oana Drăgulinescu așa au ajuns în această poveste). Apoi Simina Bădică a venit cu perspectiva istoricului și a curatorului muzeal, convins că muzeele pot spune istorii într-un fel vindecător.

Cum ați pornit și care a fost motivația fiecăreia? Cum v-ați convins una pe cealaltă? A fost nevoie de vorbe?

Oana Drăgulinescu a avut această idee. I se părea că oamenii chiar nu știu despre această istorie ascunsă a României. Acum 20 de ani, Barbara Walters și echipa ei de la ABC și-au trimis reporterii la Sighet și au făcut o serie de materiale intitulate The Shame of a Nation, despre cum România își trata copiii la 10 ani de la Revoluția din 1989. Dar nici 30 de ani mai târziu nu metabolizăm această rușine. Acesta a fost punctul de pornire. Apoi Ioana și Simina s-au alăturat proiectului înainte să avem idee dacă vom primi vreo finanțare, dacă se va mai alătura cineva, înainte să știm cum am putea să punem în practică aceste proiect. Pur și simplu a fost ceva la care am vibrat toate trei, a fost dincolo de cuvinte.

Cine sunteți voi, oamenii care ați demarat acest proiect? Ce v-a legat până la Muzeul Abandonului?

Suntem doi oameni de comunicare (Ioana și Oana) și un istoric - curator , Simina. Ioana și Simina sunt legate de o prietenie pornită în adolescență. Oana și Ioana de o prietenie pornită lucrând împreună, de vreo 10 ani, la diverse proiecte sociale. Am zis mereu că munca socială este ceva ce nu poți închide într-un sertar, când se termină orele de lucru. Sunt povești pe care le iei cu tine acasă, le ții în tine ani de zile și iată, rodesc cumva de la sine.

Cum au fost anii în care voi, Ioana Călinescu și Oana Drăgulinescu, ați documentat povești și orori și în care ați „închis” alături de o organizație nonguvernamentală, la propriu, lagărele copiilor?

Niciuna dintre noi nu a închis orfelinate. Da, am scris și comunicat aceste povești, ani de zile. Am fost acolo, am intervievat copii, tineri și adulți, am încercat să traducem, dacă vrei, dramele acestea în ceva ce publicul ar citi. Pentru că oamenii nu vor să citească și să știe lucruri atât de dramatice. Ceea ce am transmis către public a fost foarte puțin, restul am păstrat în noi și acum vom pune aceste amintiri în Muzeul Abandonului, care sperăm să fie un muzeu al vindecării. 

Într-o postare pe Facebook, pe pagina dedicată acestui proiect, ați scris că ați găsit cămăși de forță pentru copii extrem de mici, mărimea XS. Cum te mai poți la hainele unui copil mic după ce vezi „acele” cămăși, Ioana?

Am știut tot timpul că sunt acolo. La un moment dat am primit chiar și un indiciu, un bon găsit printre gunoaiele din zona administartivă, de predare-primire cămăși de forță toate mărimile, 100 de bucăți, făcute chiar la croitoria instituției. Pe secția 1A, la etajul 1, unde pe vremuri erau copiii cei mai mici din instituție, era o cameră plină de haine legate fedeleș, în pachețele aproape egale, cu funii de materiale textile sfâșiate. Era ceva de groază și magnetic în atmosfera acelei camere. Lumina soarelui pica blând prin ferestrele mari, cu gratii, hainuțele erau colorate, zgomotul sticlei sparte sub pașii noștri era mult mai puțin ascuțit. Mă obsedau pachetele de păturici de lână, croșetate superb, în toate culorile lumii, de căciulițe și pulovărașe ieșite ca din mâna unor bunici de poveste. Cine să le croșeteze fulare acestor copii? Cine să le facă lucruri de lână cu atâta dăruire? Așa am decis că probabil era camera cu haine de la ajutoare; haine pe care nu le-a purtat nimeni niciodată. Puteam lua câteva pentru colecția muzeului și cam atât. Și totuși. Am continuat să ne refugiem în camera aia și să săpăm. Ultimul strat de haine, cel lipit de ciment, cel îngropat de hainele “bune”, care nu văzuse lumina de 20 de ani, s-a desfășurat ca o hartă a instituției sub ochii noștri. Hăinuțe sfâșiate, însemnate neglijent și grotesc cu numărul secției, cu tăieturi de corpuri diforme, cârpe de toate dimensiunile folosite până la destrămare. Când am găsit cămașa de forță măsura XXS nu am simțit nimic. S-a oprit timpul. Nu am mai auzit zgomotele din jur. Parcă a încremenit aerul pentru câteva minute.

(foto: Captura scanare 3D_Cămin Spital pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației)

De ce ți se face frică lucrând și documentând un astfel de proiect?

Ne este frică să nu uităm. Ne gândeam cât eram la Sighet, căutând prin moloz obiecte pentru muzeu, ce ar fi dacă un proprietar de hotel, că tot a venit pandemia Covid cu așa o criză în domeniul turismului, s-ar decide să doneze un astfel de spațiu, elegant și frumos, către o cauză socială. De pildă să punem 300 de copii laolaltă, într-un hotel frumos, modern, care are și piscină la subsol....teoretic ar fi o idee foarte bună. Dar ea poate fi o idee bună doar dacă nu știi ce s-a întâmplat în instituțiile mamut din comunism, dar și mai apoi, până în anii 2000. Doar dacă nu știi ce cocktail dezastruos poate fi combinația de suprapopulare, lipsă de atenție, management defectuos, natură umană, etc.

Cum vă gestionați stările prin care treceți de când sunteți implicate în acest demers?

Este un proiect greu de dus, zilnic citim povești incredibil de grele. Dar credem că cineva trebuie să facă asta... și, iată, suntem noi acelea. Apoi emoția poveștii este diluată de acțiunea profesionistului care trebuie să arhiveze povestea, să o încadreze undeva în structura muzeului, să o restaureze (acolo unde este nevoie de intervenția noastră). Sunt acțiuni tehnice care diminuează impactul emoțional. Apoi ne-am asumat de la început că va fi greu și funcționăm în acest context. Lucrăm de mult cu această istorie a abandonului, știam exact cât de traumatizant este. 

Care sunt reacțiile oamenilor cu care interacționați pentru acest proiect? Care au fost, ce au spus oamenii alături de care ați ajuns în clădirea de la Sighet, de exemplu, cu care ați umblat prin oroare, care au fotografiat și documentat alături de voi?

Reacțiile sunt de șoc. Oamenii chiar nu știu ce s-a întâmplat în România, uneori la câteva străzi de ei. Am făcut interviuri cu oameni din Sighet, care nu știau ce se întâmplă în orașul lor, deși erau asistenți sociali. Sunt mulți care ne spun că ei nu ar putea duce un astfel de subiect. Dar nu am întâlnit încă pe cineva care să fie lipsit de reacție, ceea ce este bine.

Există ceva similar undeva, într-un colț de lume, Simina? Mă refer la un astfel de demers cultural muzeal

Acesta este un proiect unic în spațiul românesc, dar urmează niște remarcabile exemple în alte state ale lumii, mai aproape sau mai departe de noi. Există cateva muzee care descriu drama si abuzurile din instituțiile pe care le numim generic orfelinate : The Foundling Museum – Londra / UK, Museo degli Innocenti – Florența / Italia, The Little Orphanage – Amsterdam / Olanda, Museo Martinitt e Stelline – Milano / Italia, Orphanage Museum – Potsdam / Germania / The George Müller Museum – Bristol / UK, The Bryan Museum – Galveston, Texas / USA, The Owatonna Orphanage Museum – Owatonna, Minnesota / SUA , CLAN’s Orphanage Museum – Australia.

Modelele noastre sunt însă muzee noi, dinamice, participative care tratează subiecte traumatice într-un fel vindecător, nu acuzator. Un exemplu este War Childhood Museum din Sarajevo, Bosnia-Hertegovina. Este o inițiativă privată, ca și a noastră, care a adunat obiecte și povesti de la copiii care au supraviețuit celui mai lung asediu din istoria modernă a Europei, asediul orașului Sarajevo, între 1992 și 1996. În ultimii ani, muzeele au devenit acele spații sigure unde putem auzi cele mai îngrozitoare povești despre umanitate fără ca asta să ne zdruncine încrederea în ea, în umanitate, ci dimpotrivă.

Ce s-a întâmplat cu miile de copii din România instituționalizați, abandonați sau internați în cămine spital ori orfelinate a fost un fenomen unic în zona Europei de Est?

Tare ne place nouă, românilor, să fim unici. Nu, acest tip de neglijență criminală față de copiii abandonați nu este unică nici României, nici Europei de Est. Ce este specific României comuniste și post-comuniste este amploarea fenomenului și disonanța între un discurs oficial, socialist al grijii față de cei vulnerabili și realitatea abuzurilor față de cei mai vulnerabili dintre noi, copiii cu nevoie speciale. Aceasta disonanță a adâncit gravitatea situației. Dacă acești copii nu existau, daca situația lor nu putea fi raportată, atunci problema nu exista. Nu se pot găsi soluții pentru probleme care nu există. În 1990 am putut în sfârsit să spunem că avem o problemă. Foarte târziu, prea târziu pentru cei mai mulți dintre acești copii.

În 2017, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a depus plângere penală pentru tratamente neomenoase care au dus la moartea a 771 de copii in trei camine-spital între 1980 și 1989. Trei cămine-spital din cele peste 30, și o perioadă scurtă de timp, atât s-a putut documenta.

Știm astăzi că abuzurile nu s-au întâmplat doar la căminul-spital de la Sighet, s-au întâmplat în zeci de astfel de instituții răspândite în toată țară. Ne place să credem că imaginile difuzate în anii 1990 de televiziunile occidentale au fost o excepție. Că „orfanii lui Ceaușescu”, cum îi numea presa occidentală, au dispărut miraculos odată cu moartea cuplului dictatorial. Este mai simplu să credem asta. Muzeul Abandonului este aici pentru a ne spune că acele imagini erau norma, iar nu excepția, și că acea realitatea nu s-a terminat odată cu căderea comunismului. Muzeul Abandonului este aici pentru a ne întreba împreună CUM a fost posibil?

Există multe răspunsuri la această întrebare. Multe feluri de a încerca să îi răspundem.

De ce erau atât de mulți copii cu dizabilități? Pe lângă copiii născuți cu dizabilități (nu rareori din cauza unori disperate încercări de avort ilegal), leagănele de copii erau fabrici de copii cu dizabilități. Deprivarea instituțională severă - este un termen tehnic, nu l-am inventat noi - la care erau supuși acești copii, îi împiedica să se dezvolte normal, iar la 3 ani foare mulți dintre ei erau diagnosticați cu dizabilitate sau retard și trimiși direct în cămine-spital, unde peste 30% mureau înainte de a împlini 18 ani. Cifrele sunt greu de obținut dar știm, de pildă, că în 1989, leagănul de copii din Cluj a raportat că doar 7% dintre copiii aflați în grija lor erau „în limitele normalității”.

Ce se întâmplă cu clădirea de la Sighet, cea care adăpostea căminul spital pentru copiii cu deficiențe, așa cum era titulatura în comunism?

Clădirea va fi renovată, așa am înțeles de la Primăria Sighet, că deja s-au primit fonduri și s-a aprobat proiectul de reabilitare, cu intenția de a o transforma într-o nouă secție a Spitalului Municipal. Deci toate resursele istorice, mărturiile, poveștile acestei clădiri, vor dispărea curând, așa că ne bucurăm enorm că am reușit să conservăm digital, prin scanare, acest spațiu.

Dar cu vechile „cămine” pentru copii?

Procesul de dezinstituționalizare, de închidere a vechilor cămine și de găsire a unor soluții alternative de îngrijire a copiilor, este unul extrem de amplu și de succes în România. Este un efort comun al autorităților și organizaților non-guvernamentale. Avem doi astfel de parteneri strategici în proiect, SERA și Hope and Homes for Children, fiecare ajutând zeci de mii de copii, închizând zeci de orfelinate, deschizând sute de case de tip familial. Este un proces amplu la care România chiar a făcut niște pași foarte importanți.

Cine și cum poate contribui la patrimoniul digital al acestui muzeu?

Am lansat două colecte publice. Una dedicată abandonului extrem, în care așteptăm supraviețuitori ai instituțiilor, membri de personal, asistenți sociali, martori ai acestor povești, să doneze obiecte digitale (fotografii) și poveștile aferente lor. Avem un formular standard care poate ajuta în organizarea materialului donat. Aici poate fi accesat:

https://forms.gle/YyGZ2tiSEkzr92rW9

Dacă apar neclarități, ni se poate scrie la muzeulabandonului@gmail.com sau pe paginile de social media ale muzeului.

A doua colectă publică, sub titulatura Mărturii 21, se adresează celor care nu au fost instituționalizați, dar au trăit povești de abandon care i-au marcat. Aceste mărturii pot fi trimise pe pe muzeulabandonului@gmail.com.

Cu alte cuvinte, oricine poate să contribuie la acest muzeu.

V-a contactat sau sunteți în legătură cu vreunul dintre copiii care au supraviețuit acelor lagăre, precum cel de la Sighetul Marmației?

Suntem în legătură cu mai mulți supraviețuitori, pe cei mai mulți îi cunoaștem dinainte de începerea proiectului, din activitatea noastră anterioară.

Ce va mai fi Muzeul Abandonului?

Muzeul Abandonului va fi un proiect de cursă lungă. Este ca la terapie, trauma nu se vindecă în câteva ședințe.

Pentru cine e acest muzeu?

Proiectul este dedicat tuturor celor care înțeleg că o traumă a unei comunități sfârșește prin a afecta toată societatea. Din păcate, nimic din ceea ce ignorăm nu trece de la sine. Proiectul este dedicat supraviețuitorilor abandonului sau celor care acum se află în această situație, ca un semnal de speranță și vindecare. Dar ne este adresat și nouă, celorlalți, pentru a înțelege cum putem să trăim mai responabil, mai empatic, mai conștienți de cei pe care îi rănim, poate fără măcar să știm că o facem.

Avem nevoie ca națiune de acest spațiu? Suntem în stare să ne cerem iertare unor oameni nevăzuți că nu i-am văzut, că nu ne-a păsat de ei, că am tăcut, că ne-am făcut că nu știm?

Credem că România are nevoie de acest spațiu. Nu știm dacă suntem încă în punctul în care să ne asumăm, la nivel de societate, că noi, cu toții, am greșit față de acei copii, dar sperăm acest lucru. Noi suntem niște visători, oamenii implicați în acest proiect. Suntem niște optimiști, nu poți să duci un asemenea subiect dacă nu crezi, cu tot sufletul, că există speranță.

Ar putea fi acest spațiu un pas spre vindecare? Una la nivel individual sau la nivel de comunitate?

Exact această intenție este inclusă în misiunea și viziunea proiectului: Muzeul Abandonului. Cămin spital

Muzeul Abandonului va fi un adevărat cămin spital pentru memoria abandonului și a instituționalizării copiilor în România.

Căminul este o casă un acasă care simbolizează grijă și conținere. Obiectele, imaginile, amintirile și poveștile supraviețuitorilor vor găsi astfel un spațiu sigur, conținător unde să se poată așeza și intra în dialog.

Spitalul este componenta vindecătoare a unui astfel de demers. Etimologic, curatorul este un vindecător (din lat. curo, curare = a avea grijă de, a vindeca). Mare parte din supraviețuitorii orfelinatelor (post)comuniste sunt lipsiți de o poveste de viață, nu au imagini cu ei copii, nu știu de unde vin și, mai grav, sunt in continuare discriminați iar trauma lor nerecunoscuta.

Muzeul Abandonului contribuie astfel la restabilirea demnității umane și justiției sociale, menționate explicit în ultima frază a noii definiții muzeale ICOM.

Ce cuvânt urât e abandonul

Nu credem că urâțenia este a cuvântului, ci a acțiunii asociate lui. Când abandonezi neglijența, uitarea, indiferența, lipsa de iubire, dezinteresul... abandonul devine un cuvând frumos și plin de speranță. Când abandonezi suflete, acolo intervine partea urâtă.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere

Îți recomandăm

Komoder 1

Fotoliile smart fac masaj la degetele de la picioare, la călcâi, la gambe, la mâini, au role încălzite care fac masaj la spate, mai puternic sau mai blând, te cântăresc, îți măsoară pulsul.

Citește mai mult

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult