Muzica contemporană în Festivalul Enescu. Cum să o înțelegem și de ce să nu ne ferim de ea

A spus cineva „muzică contemporană”? Nu-i așa că îți vine s-o iei la fugă? Din cauza disonanțelor, bineînțeles: sunete stranii, acorduri ciudate și întârzieri nerezolvate. Ceva, la o primă vedere, de neascultat. O experiență mult prea complexă, chiar obositoare. Și, pe bună dreptate, de ce să te complici în halul ăsta, când e mult mai lejer să asculți Vivaldi, Ceaikovski sau chiar Mahler? Și totuși, „muzica contemporană”, o denumire la fel de greșită cum e și cea de „muzică clasică”, definește o perioadă imensă, de aproape 80 de ani, cu diferite curente muzicale apărute după cel de-al Doilea Război Mondial. 80 de ani! De ce să asculți această muzică? Măcar din același motiv pentru care citești cărți scrise după 1950! Așa că, festivalul Enescu poate fi cea mai bună ocazie să te apropii de o muzică necunoscută, despre care, cu siguranță, ai câteva idei preconcepute. Sau, măcar să încerci să nu te ferești de ea! 

Cinci motive să nu fugi de muzica contemporană

nu e o muzică oribilă

Sau, nu toată, așa cum suntem tentați să credem conform unui clișeu obositor! Chiar dacă se poate discuta despre asta, de acord, așa poate părea la o primă vedere! Dar o muzică nouă a părut mai întotdeauna dacă nu oribilă, măcar dificilă: la premiera Simfoniei a III-a de Beethoven instrumentiștii au spus speriați că așa ceva nu se poate cânta iar publicul, și mai îngrozit, a spus că e ceva prea tare și prea repede! Trebuie să fim de acord că muzica a fost dintotdeauna o formă de artă contemporană care a a forțat mereu limitele. Un amănunt foarte important: uită tot ceea ce ai fost obișnuit să asculți. E nevoie de „o ureche curată”! Pentru că Luciano Berio sau Wolfgang Rihm nu poate fi ascultat așa cum îl asculți pe Mozart.

nu e o muzică elitistă

Deși muzica e o chestiune sentimentală pentru mulți dintre cei care vin în sălile de concert, nu te poți lăsa purtat doar de afecte atunci când o asculți. La fel ca atunci când citești o carte, vizitezi o galerie sau mergi la un concert. Trebuie să-ți pui și mintea la contribuție. Iar pentru a nu cădea în clișeul că muzica contemporană este doar zgomot, trebuie să înțelegi cum să abordezi partitura compozitorului. Sau, măcar să citești câte ceva despre ce urmează să asculți. Și nu neapărat chestiuni complicate despre ce înseamnă tehnici de compoziție ca dodecafonism sau minimalism. De exemplu, dacă mergi la un concert la care urmează să se cânte Different Trains de Steve Reich, o lucrare din 1988 pentru cvartet de coarde și voce pe bandă electronică, ar fi bine să știi că ea a fost scrisă folosind fragmente de text înregistrat suprapuse peste sunete de tren. De ce? Pentru a explora temele călătoriilor compozitorului în copilărie, între New York şi California, în contrast cu alte trenuri care transportau pe atunci copii în Europa spre lagărele de exterminare, o lucrare pentru care Reich a primit premiul Grammy în 1990. E elitist să citești și să te informezi despre ceva? Chiar și atunci când asculți Anotimpurile de Vivaldi ar trebui să știi că în Primăvara, Vivaldi a plasat un câine care latră. Cu ajutorul violei!

Helicopter String Quartet 1996 © wiki

nu e toată la fel

E adevărat, atunci când asculți pentru prima dată un concert cu lucrări contemporane, mintea ta ar putea să-ți spună că ai de-a face cu grămezi de note aruncate în urechile publicului. Și cam atât. Fals. De fapt, sunt tot atâtea moduri incredibil de creative în care compozitorii își alcătuiesc muzica, cu concepte extrem de interesante în spatele lor. Și da, e o greșeală să reducem muzica contemporană la un singur stil sau curent. În cei aproape 80 de ani de când vorbim de „contemporaneitate” compozitorii au experimentat diferite curente, foarte variate, ba chiar chiar opuse. Muzica contemporană a fost pe rând și în același timp serială, minimalistă, concretă, neoclasică, repetitivă sau spectrală. Iar fiecare dintre ele e unică în felul ei, prin abordare, tehnică sau concept, singurul numitor comun fiind faptul că toți acești compozitori au încercat o ruptură cu tradiția muzicii pe care o numim „clasică”. Așa că e destul de greu de găsit puncte comune între Fin de partie de György Kurtág, operă cu economie melodică și texturi complexe în descrierea disperării din libretul lui Beckett, Recviemul pentru coarde de Tōru Takemitsu, cu largă textură omofonă și o tehnică proprie numită River of Sound, atât de minimalistele Etudes for piano de Philip Glass, L'Amour de loin de Kaija Saariaho despre viața unui trubadur medieval, sau bizara și controversata Helikopter-Streichquartett de Karlheinz Stockhausen, o lucrare pentru un cvartet de coarde care cântă în patru elicoptere separate, muzica lor amestecată cu sunete de elice, claxoane sau semnale radio fiind înregistrată pentru publicul dintr-o sală de concerte. Și poate aici stă una dintre cele mai importante atracții ale muzicii contemporane: are ceva pentru fiecare!

nu e prezentă în cultura populară

Fals, deși puțin adevărat, pentru că nu o să auzi niciodată muzica unui cvartet pentru patru elicoptere la mall! Dar tot în trendul consumerismului global, dacă muzica clasică este regina neîncoronată a tot ce înseamnă publicitate și are un mare rol în vânzarea mașinilor, cosmeticelor și a înghețatei, muzica contemporană domnește în cinematografie: muzica lui Ligeti, de exemplu, a fost folosită în câteva dintre filmele lui Stanley Kubrick: Shining, A Space Odyssey sau Eyes Wide Shut, cea a lui Philip Glass în The Hours, prima simfonie a lui Henri Dutilleux în Sous le soleil de Satan de Maurice Pialat, muzica lui Eduard Artemiev în Mirror, Stalker sau Solaris de Tarkovski, cea a lui David Lang în La grande belezza de Paolo Sorrentino. Și asta durează de la Musique d’accompagnement pour une scène de film, op. 34, o lucrare comandată lui Arnold Schoenberg în 1930. Și nu se va opri prea devreme.

e muzica timpului nostru.

Da, muzica contemporană e muzica timpului vieților noastre, relevantă pentru ziua de azi – deși, dacă ne gândim puțin, ce se scria în anii 50 și 60 și e numită astăzi „contemporană” (serialismul unor Luigi Nono și Pierre Boulez, minimalismul unor Terry Riley și Philip Glass sau îndrăznelile electronice ale unui Karlheinz Stockhausen) e mai degrabă muzica bunicilor noștri! Muzica secolului 21 e o pălărie imensă, care înglobează toate stilurile muzicale, e o muzică nouă și inedită, cu teme, abordări și un context geopolitic complet diferit. Cel actual. „Muzica e o expresie a vieții. Ea reflectă ritmurile acesteia, cu ritmurile și disonanțele ei”, spunea Dan Dediu, compozitorul contemporan, prezent în programul concertului de deschidere al ediției 2025 de Festival Enescu cu o lucrare în primă audiție absolută!

Cinci recomandări „contemporane” în Festivalul Enescu 2025

Victoria Polevá - Bucha. Lacrimosa (2022) © Alex Damian

O lucrare pentru vioară și orchestră de coarde scrisă de compozitoarea contemporană ucraineană Victoria Polevá ca răspuns la teribilele atrocități comise de forțele armate ruse la Bucha, în primăvara anului 2022. Despre piesă, Polevá, 62, de ani, spune: „După ce am văzut crimele înfricoșătoare în acele fotografii, am ars de disperare, iar lumea mea s-a schimbat pentru totdeauna. Am început să scriu Bucha. Lacrimosa pentru a supraviețui. Cenușa din Bucha îmi lovește inima”.

Marți, 26 August 2025

Sala Palatului, ora 20.00

Ukrainian Freedom Orchestra, dirijoare Keri-Lynn Wilson,

Aprox. 12 min

https://www.youtube.com/watch?v=9RzoxWmYt2g&list=RD9RzoxWmYt2g&start_radio=1

Pierre Boulez in rehearsal, 1972 © Philippe Gras Alamy

Pierre Boulez - Dialogue de l’ombre double pentru clarinet și mediu electronic. (1985) - dedicată lui Luciano Berio

În martie anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Pierre Boulez, iar acest centenar atât de important pentru lumea muzicală internațională e celebrat și în Festivalul Enescu. Recomandarea mea, Dialogue de l’ombre double pentru clarinet și mediu electronic, are legătură și cu faptul că Martin Adámek e membru al Ensemble Intercontemporain, fondat de chiar Boulez în 1976. Ce a notat compozitorul pe prima pagină a partiturii: „Înainte de spectacol, clarinetistul va trebui să înregistreze partea scrisă pentru bandă în partitură (clarinette/double). În concert, partea de „clarinette première” va fi interpretată în dialog cu banda. Utilizarea unei benzi înregistrate de un alt solist este inadmisibilă.”

Sâmbătă, 06 Septembrie 2025

Sala Auditorium, Muzeul Național de Artă al României, ora 11.00

Martin Adámek (Ensemble Intercontemporain)

Aprox. 18 min

„Frumusețea e trecătoare...

Nimic în lume nu este permanent, că toate lucrurile, atât cele frumoase, cât și cele dureroase, trebuie să treacă, inevitabil...”

Works of Toru Takemitsu, © RCA Victor Japan 1966

Tōru Takemitsu Recviem pentru orchestră de coarde (1957)

„Frumusțea e trecătoare” e motto-ul acestui recviem, prima lucrare în care Takemitsu folosește un ansamblu numeros. A fost dedicat memoriei prietenului său, compozitorul de film Fumio Hoyasaka și își datorează celebritatea datorită faptului că Stravinski a auzit piesa în timpul unui turneu în Japonia, în 1959, și a declarat că e o capodoperă. Este o lucrare cu trei secțiuni într-o singură mișcare, fără prea multe contraste melodice sau texturale, care te poate face să te gândești la Tristan și Isolda de Wagner și la cea de-a doua școală vieneză. Sau la nici una dintre ele. Scrisă într-o formă clasică, ea folosește o tehnică proprie numită River of Sound, o apologie a unei aparente monotonii, care nu pare să aibă nimic japonez: „obișnuiam să cred că pot compune doar atunci când mă confrunt cu o oglindă mare a muzicii occidentale, dar abia după ce am cunoscut muzica propriei mele țări, mi-am dat seama că oglinda nu este doar unidimensională”, spunea Takemitsu.

Miercuri, 10 Septembrie 2025

Sala Palatului, ora 20.00

Capela de Stat din Dresda, dirijor Daniele Gati

Aprox. 10 min

Anatol Vieru – Memorial (1990)

Sunt 99 de ani de la nașterea la Iași (8 iunie 1926) a acestui muzician, despre care importanta publicație de muzică clasică germană Fono Forum spunea „Anatol Vieru, cel mai mare geniu al României alături de Enescu, nu poate fi ignorat la nesfârșit”. Mă bucur că e reluat în festival, deși acest simfonist de prim rang cu o creație impresionantă ar merita poate o programare mai consistentă. Memorial op.118 a fost compus în 1990, pentru cea de-a 50-a aniversare a Pogromului de la Iași și cântat în primă audiție în 1991, în Israel, sub bagheta dirijorului Mendi Rodan, și el un supraviețuitor al Pogromului de la Iași.

Sâmbătă, 13 Septembrie 2025

Sala Radio, ora 13.00

Orchestra Națională Simfonică Daneză, dirijor Nicholas Collon

Aprox. 18 min

5 Franz Schubert/Luciano Berio – Rendering (1990)

Rendering este o lucrare orchestrală în trei mișcări, construită pe schițele fragmentare ale Simfoniei neterminate în Re major D 936A de Schubert. În loc să abordeze o reconstrucție completă, Berio folosește o tehnică de „restaurare”, țesând propriul său limbaj muzical în jurul și prin materialul lui Schubert. Această compoziție de o frumusețe aparte e un omagiu adus lui Schubert. Luciano Berio: „aceste schițe sunt destul de complexe și de o mare frumusețe: ele adaugă o indicație suplimentară a noilor căi care îl îndepărtau pe Schubert de influența lui Beethoven. Rendering, cu dubla sa paternitate, se dorește a fi o restaurare a acestor schițe, nu este nici completare, nici reconstrucție, una realizată după modelul restaurării moderne a frescelor, care vrea să reînvie vechile culori, fără a încerca însă să mascheze daunele pe care timpul le-a provocat, lăsând adesea inevitabile pete goale în compoziție, ca în cazul lui Giotto din Assisi.

Giotto di Bondone, fresca restaurată la Povestea vieții Sfântului Francisc d’Assisi în Basilica di Santa Croce, cappella Bardi, Firenze, cca 1337 © santacroceopera.it

Cinci întrebări pentru Aurelian Băcan, compozitor contemporan

Compozitorul contemporan este mesagerul care îți pune oglinda în față și îți spune: „Uite, ăsta ești tu cu adevărat.” Din păcate, oamenii nu vor întotdeauna adevărul, ci mai degrabă niște minciuni calde și confortabile.

Aurelian Băcan (n.1985)

Clarinetist și compozitor apreciat în ambele ipostaze, Aurelian Băcan și-a început călătoria în lumea muzicii la vârsta de șase ani cu studiul acordeonului. La 11 ani a descoperit clarinetul sub îndrumarea profesorului Petrea Gogu la Liceul de Arte Hariclea Darclée din Brăila, pe care l-a perfecționat în liceu la clasa prof. László Gheorghe a Colegiului de Muzică Sigismund Toduță din Cluj-Napoca și, mai departe, până la absolvirea studiilor universitare de licență și masterat (la clasa prof. univ. dr. Ioan Goilă și conf. univ. dr. Flavius Trif, în cadrul Academiei Naționale de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca). Este activ atât ca solist cât și ca membru în diferite ansambluri, cum ar fi Ansamblul AdHoc, Cvintetul Duende, Trioul Axis Mundi etc., totodată și membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. A absolvit ulterior și Facultatea de compoziție în cadrul aceleiași academii (cu prof. univ. dr. Adrian Pop și prof. univ. dr. Hans Peter Türk). Calitățile sale au fost recunoscute de nume precum György Kurtág, Reto Bieri, François Bendala în diverse cursuri de măiestrie.

În anul 2019 obține cu summa cum laude titlul de doctor în muzică (coordonator prof. univ. dr. Cristian Misievici) pentru teza cu titlul: Actul componistic și dinamica sa din perspectiva compozitorului interpret – Reflecții asupra traseului creator personal.

În prezent este solo-clarinetist în Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca (membru din 2009) și lector universitar doctor în cadrul Academiei Naționale de Muzică Gheorghe Dima (din 2019) la catedra de muzică de cameră, rămânând foarte activ și în domeniul compoziției.

Aurelian Băcan, îți mulțumesc că ai acceptat să stăm de vorbă. De ce să nu ne temem de muzica contemporană?

În primul rând îți mulțumesc pentru încrederea acordată. Mă voi strădui să mă apropii cu toată sinceritatea de întrebările tale. Pentru a răspunde la prima întrebare e nevoie să spun câteva cuvinte despre niște biasuri (adică automatisme sau prejudecăți cognitive care ne influențează percepția, adesea fără să ne dăm seama), care se reflectă inclusiv în gusturile noastre muzicale:

Efectul de expunere repetată (biasul familiarității). De cele mai multe ori căutăm familiaritatea în tot ceea ce ne înconjoară, chiar și în lucruri care nu ne fac neapărat bine. Gusturile muzicale nu fac excepție. Dacă ne-am obișnuit urechile cu un anumit stil, cu anumite sonorități, acest bias ne poate împiedica să căutăm și să explorăm noi teritorii sonore.

Status quo bias (sau ceea ce aș numi biasul comodității). Mă uit și la mine. Am un playlist favorit pe Spotify în care am găsit exact muzica pe care sufletul meu o râvnește și stau acolo, călduț. Destul de rar îmi permit să ascult altceva, tocmai pentru că am găsit deja rețeta stării de bine și nu vreau să o schimb. Și astfel îmi limitez accesul la explorare, pentru că rămân blocat în confort. E ca atunci când cunoști câteva restaurante și mergi doar acolo, pentru a elimina riscul de a fi dezamăgit în altă parte. Însă ar trebui să privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă: dar dacă explorând vei descoperi restaurante mai bune decât cele frecventate până acum?

Conformity bias (biasul validării sociale). De multe ori ne e teamă să formulăm și să exprimăm o părere care nu are deja validarea maselor. Ne e teamă să fim diferiți, să nu mergem cu turma. Așa că acceptăm mai ușor o muzică despre care deja se spune că e valoroasă sau care a devenit hit, decât una abia scoasă din cuptor, care încă nu a trecut testul ascultătorilor, al criticilor sau al timpului. Și astfel am reușit să răspund, cumva, la varianta afirmativă a întrebării „de ce ne temem de muzica contemporană?”

Acum, de ce să nu ne temem?

Exact, de ce să nu ne temem. Pentru că, în zilele noastre, sub umbrela muzicii contemporane există o multitudine de stiluri. Fiecare compozitor aduce o lume sonoră proprie, creează o constelație unică de emoții, transmite mesajul artistic printr-o paletă atât de diversă de expresii, încât mi se pare imposibil să nu te regăsești ca ascultător, indiferent de înclinația ta muzicală, măcar în câteva dintre aceste universuri sonore. Dar pentru asta trebuie să ieșim din confort și să explorăm, să dăm glas curiozității, să nu respingem ceea ce nu ni se pare familiar. Se scrie muzică bună și astăzi. Depinde doar de noi cu ce ochelari venim în sala de concert: cu cei ai negării sau cu cei ai curiozității de explorator.

Aurelian, poate fi un festival, Festivalul Enescu în cazul nostru, punctul de pornire în apropierea de muzica contemporană?

Desigur. Nivelul concertelor și al artiștilor este extrem de ridicat, așa că Festivalul reprezintă o ocazie excelentă să guști din bufetul suedez sonor pe care îl oferă. Poți să experimentezi fără riscuri, descoperind compozitori, stiluri și lucrări pe care, poate, altfel nu le-ai fi căutat. E o invitație la curiozitate, într-un cadru sigur și valoros.

V Coloris Quintet © Classix Festival

Pe 21 septembrie, în ultima zi a ediției a 27-a a Festivalului George Enescu, V Coloris, cvintetul de suflători cu componență româno-scandinavă, îți va cânta o primă audiție absolută, o lucrare intitulată Niște variațiuni? Ce este această partitură, la ce să ne așteptăm? E o lucrare pentru clarinet și cvartet?

(râde) Exact la ce spune titlul: niște variațiuni. Dar, cu siguranță, nu este o lucrare pentru clarinet și cvartet, dimpotrivă, este o muzică scrisă cu un spirit profund cameral. Mi-am spus, la un moment dat, că n-o să mai iau „comenzi”, pentru că mă îndepărtează de ceea ce îmi doresc cu adevărat să compun: muzică pentru orchestră. Iar această lucrare este printre ultimele dedicate unui ansamblu cameral (cel puțin pentru o vreme).

Totuși, mi-a plăcut foarte mult procesul de scriere, pentru că muzica e croită pe forma exuberantă și inovatoare a felului în care acești artiști se manifestă pe scenă. Am surprins șase lumi sonore distincte, în care tema principală îmbracă diferite haine emoționale. Este un carusel stilistic, o muzică „pentru toate gusturile”, așa cum îmi place mie să scriu. În Night Club găsești energie și dans, Năvalnic are un limbaj muzical agresiv, în Funebru vei descoperi tristețe, iar în Vocal Jam, aleatorism și umor. Declarație de dragoste aduce o latură extrem de romantică, iar folclorul este prezent în ultima variațiune, intitulată Doină și joc.

Limbajul muzical servește expresia și este adaptat mesajului artistic, ceea ce face ca lucrarea să fie un adevărat caleidoscop stilistic. E o muzică antrenantă și vie, care, în combinație cu vivacitatea interpretărilor cu care ne-au obișnuit cei de la V Coloris, va capta cu siguranță atenția publicului.

De-abia aștept să o ascult! Aurelian Băcan, tu ești un muzician apreciat atât în postura de instrumentist, un virtuoz al clarinetului, dar și în cea de compozitor. Ce și cine este compozitorul timpului nostru?

Nu știu cât sunt eu apreciat și, sincer, nu cred că aprecierea are vreo relevanță. Pot însă să spun că mă simt mai degrabă filosof decât muzician: un filosof îndrăgostit de artă, de cunoaștere și de cunoaștere de sine. Și aș porni de aici.

Muzica și arta, deși iau formă și le consumăm sau le înțelegem prin intermediul conștientului, sunt în esență rodul subconștientului uman. Iar subconștientul funcționează după reguli complet diferite de cele logice ale conștientului. Ne vorbește în metafore, în simboluri, sau în expresii pe care nu le putem cuprinde cu mintea rațională, dar pe care le simțim profund.

Într-o societate polarizată, în care pozăm pe Instagram doar fericirea și „totul e excelent”, în care ascundem efortul, transpirația, îndoielile și luptele interne, tocmai acele lucruri care, de fapt, ne duc către succes, subconștientul nostru încearcă să ne aducă înapoi la realitate. Ne reamintește că suntem și lumină, și întuneric, deopotrivă. Și ce face compozitorul? El se conectează la acest subconștient colectiv și aduce de acolo mesaje criptate. Mesaje a căror formă avem tendința să o respingem, pentru că nu se potrivește cu realitatea „filtrată” pe care o vedem zilnic în social media și nu numai.

Așadar, compozitorul și artistul, în general, al timpului nostru, este cel care ne oferă vindecare și reconectare cu sinele autentic. Este mesagerul care îți pune oglinda în față și îți spune: „Uite, ăsta ești tu cu adevărat.” Din păcate, oamenii nu vor întotdeauna adevărul, ci mai degrabă niște minciuni calde și confortabile.

Dacă privim lucrurile din această perspectivă, compozitorii ar trebui să fie printre cei mai apreciați membri ai societății, prin capacitatea lor de a transcende limitele acestei lumi și de a oferi acces la adevăr și împlinire.

Sunt multe de spus aici, dar am încercat să schițez doar o parte din dimensiunea filosofică a meseriei de compozitor.

Sper că am răspuns la întrebare. (râde)

Chiar complet! La final, dacă ar fi să te oprești la un singur concert din Festivalul Enescu 2025, ce ne-ai recomanda?

La cât de mult iubesc muzica pentru orchestră, m-aș opri la unul dintre cele două concerte susținute de Royal Concertgebouw, sub bagheta tânărului dirijor Klaus Mäkelä. Sunt convins că va fi o experiență care îți poate rămâne în suflet multă vreme.

Îți mulțumesc mult!

Și eu îți mulțumesc din suflet pentru invitația deschisă la dialog!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp