Foto: Profimedia Images
În ultimele luni, mai ales seara, când ajungeam acasă după o zi lungă, mă trezeam adesea în taxiuri, purtând discuții care ar fi putut umple paginile unui mic jurnal electoral. Aproape de fiecare dată, după primele schimburi de politețuri, venea întrebarea care le eclipsa pe toate celelalte: „Cu cine votăm, doamnă?” O întrebare simplă la prima vedere, dar care duce în spate o istorie de dezamăgiri, de oboseală și, poate mai presus de toate, de o căutare a unui sens.
Aș fi putut da multe răspunsuri. Am ales să nu o fac, dintr-o etică a jobului și o formă de disciplină care, sunt conștientă, nu mai e ușor de înțeles într-o cultură a expunerii și a loialităților fluide. În plus, am vrut să ajung la destinație în siguranță. Chiar și atunci când este însoțită de o resemnare liniștită, se simțea în această întrebare o frustrare imensă: „Eu nu votez pentru, doamnă. Votez împotrivă”. O alegere făcută nu din convingere, ci dintr-o furie interioară, un reflex al unui sistem care, în opinia multora, pare să fi pierdut capacitatea de a oferi opțiuni cu adevărat autentice. „Cum adică ?” întreb eu, dar vocea domnului taximetrist nu lasă loc de interpretări. „Să nu iasă X! De fapt… nici nu știu dacă mai merg la vot…”
Desigur, taximetriștii nu sunt „sursă autorizată” în analiza politică, dar de multe ori sinceritatea lor răspunde unei stări colective greu de ignorat. Spun lucrurile așa cum le simt. Și e imposibil să nu recunoști în glasul lor ceva ce simțim mulți, uneori fără să o spunem cu voce tare: că ne e dor de sens. Nu de scandal. Nu de spectacol. De sens.
În această mini-vacanță de 1 Mai, am simțit nevoia de o pauză radicală. Am văzut Paddington în Peru – da, filmul cu ursulețul blând și politicos, care pleacă în căutarea mătușii lui, Lucy, la Căminul pentru urși pensionari.
Mi-a plăcut pentru că Paddington, în felul lui tăcut și amuzant, vorbește despre altceva. Despre curajul de a nu răspunde cu furie. Despre cât de rară a devenit decența și cât de ușor e să ridiculizezi candoarea. În fața unui peisaj în care empatia e adesea privită cu suspiciune și în care sarcasmul este confundat cu profunzimea, Paddington devine o voce timidă, dar esențială, ce ne amintește că bunătatea nu e o slăbiciune, ci o formă subtilă de forță. O formă de rezistență în fața unui univers ce își pierde reperele. Trăim vremuri în care empatia e suspectă, iar sarcasmul pare o monedă mai valoroasă decât respectul. Și totuși, tocmai în acest peisaj, Paddington ne amintește că bunătatea nu e o slăbiciune.
În acest context, am rememorat o afirmație a lui Elon Musk, cel care vorbea despre o altă dimensiune a acestei viziuni. Într-o declarație recentă, el discuta despre ceva ce a numit „empatia sinucigașă a civilizației”. Slăbiciunea fundamentală a civilizației occidentale este empatia, exploatarea empatiei”, a spus Musk. Empatia, zicea el, a fost „transformată în armă”. Un concept care sună a titlu de piesă Radiohead, dar în esență spune asta: dacă ești prea bun, pierzi. Compasiunea devine, în logica lui, o frână. Nu o calitate. Și, ironic sau nu, omul care concediază cu emoji-uri e adulat. Pentru că este o epocă în care sarcasmul e confundat cu profunzimea, iar aroganța cu inteligența.
În acest peisaj, Paddington pare o rămășiță din altă lume. A fost, o vreme, simbolul imigrantului ideal: pașnic, educat, recunoscător. Perfect integrabil. Dar, în timp, a devenit un produs de marketing. A fost îmblânzit. Comod. De la outsider, a ajuns vedetă de vitrină. Apare pe căni, postere și carnețele. Scrie scrisori din Notting Hill și stă frumos în poze lângă Regină. Nu mai e un simbol al diferenței, ci o mascotă a consensului.
„Dacă suntem buni și politicoși, lumea va fi un loc mai bun”, spune Paddington. Candoarea asta pare azi aproape ridicolă. Pentru că trăim vremuri în care empatia e acceptată doar dacă e sterilă. Doar dacă nu deranjează. Paddington place multora tocmai pentru că nu cere nimic. Pentru că e drăguț, dar nu revendică. Pentru că e diferit, dar nu deranjează. O mască simpatică a diversității – câtă vreme diversitatea nu zguduie nimic.
Poate că nu e întâmplător că Paddington e iubit de toate generațiile. Pentru că ne dorim, mai mult decât recunoaștem, ca lumea să fie un pic mai blândă. Mai așezată. Mai atentă. Poate că schimbarea începe atunci când ne întrebăm nu doar “ce alegem”, ci “ce ne dorim să fim în momentul alegerilor noastre ?” Căci fiecare alegere reflectă un fel de a fi, iar schimbarea nu stă în ceea ce facem, ci în cine devenim atunci când facem acele alegeri.
Săptămâna viitoare mi-am propus să văd Night of the Zoopocalypse. O animație în care totul pare să o ia razna, dar animalele găsesc o cale să se înțeleagă. Mi se pare reconfortant gândul că, undeva, între un flamingo confuz și o maimuță apocaliptică, există ordine în haos. Din câte am înțeles, e genul de film în care totul se dezintegrează spectaculos, dar nimeni nu se ia prea tare în serios. Visul oricărui adult funcțional.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.