Poetul Traian T. Coșovei a fost o ființă umană a cărei existență era imposibilă. Nu mi-o puteam explica. Într-o noapte, am dovedit împreună 5 sticle de vin. Dovedite, dar spovedite, căci au fost combustibilul pentru un fel de turnir poetic. El spunea o poezie de-a lui, eu îi răspundeam cu versuri din Rilke, Esenin, Lubicz Milosz, Ileana Mălăncioiu, Tennyson, Minulescu, Yeats, din câte îmi amintesc. A doua zi, când m-a lăsat mahmureala, am scris dintr-o suflare acest text:

S-o luăm în ordine ierarhică. Premierul Cîțu a făcut din vaccinare un obiectiv peste cele de sănătate, social sau economic, unul de propagandă politică personală. În primăvara lui 2021, Iohannis, cu singurul scop să scape de Orban, îi deschisese lui „Florin” perspectiva de a ajunge șeful PNL. Cîțu era premierul României, căciulă care deja îi cădea pe ochi. Orbit și mai rău de momeala lui Iohannis, a aruncat mita pentru partid în teritoriu numită programul „Anghel Saligny”, zburându-l pe ministrul Justiției, S. Ion, când acesta a refuzat să dea aviz pozitiv. A dat drumul unor discursuri heirupiste despre vaccinare, un soi de „cincinal în 4 ani și jumătate”. În realitate i-a ieșit pe jumătate, doar 5 milioane de vaccinați, față de 10, cât „trasase sarcină” atât sistemului medical, cât și populației pentru luna septembrie. Va fi mers până la a împinge o lege feroce, care interzicea angajaților să vină la muncă dacă n-au certificat verde de vaccinare.

Ar fi mai mult decât o greșeală, ar fi o prostie floridă ca România să nu accepte propunerea Austriei pentru intrare parțială în Schengen pe cale aeroportuară. Încă nu e sigur că aceasta va putea fi aplicată, mai sunt negocieri complicate, mai e și Olanda, Bulgaria respinge oferta, dar noi nu avem motive s-o refuzăm. Foto - Hemis/ Profimedia

Mai toate cele două ceasuri, sala a ronțăit și a sorbit în tăcere. Pe pânză (sau ce-o fi acum) se întâmplau lucruri cu barbiile și kenii, care mă gândeam că ar trebui să iște râsete, caterinci, uauri sau vuiete dezaprobatoare. Nimic. O liniște rece, poate de la aerul condiționat. Sau poate pentru că la cum bubuie coloana sonoră surround, de vibrează fotoliul sub tine și aerul în plămâni, nu-ți mai vine să scoți și tu vreun sunet.

Dl Marian Godină a postat, la textul recent al subsemnatului intitulat „Tratament cu lături”, următoarele: „Vă citesc mereu articolele, uneori nu sunt de acord cu ele, vă consider cel mai bun gazetar de la noi. Am fost și la lansarea de carte de la Brașov și mi-a plăcut foarte mult”. Am răspuns: „Domnule Marian Godină, vă mulțumesc mult pentru mesaj. V-aș ruga să-mi spuneți atunci când nu sunteți de acord și să discutăm”.

Obscenitățile din cântarea solistului Gheboasă la festivalul UNTOLD au stârnit trei feluri de reacții: 1. Indignare + deplângere moral-culturală față de „tineretul din ziua de azi”. 2. Solidaritate cu Gheboasă – „Toți vorbim urât, toți înjurăm, el a făcut-o pe scenă”. 3. Compătimire lăcrămoasă: „E un copil abandonat de mamă, cu tată pușcăriaș, n-are el nicio vină, societatea n-a fost în stare să-l recupereze”.

Cu 234 de ani în urmă, în seara zilei de 4 august 1789, în câteva ore, Adunarea Națională Constituantă, organismul creat de Revoluția franceză, a decretat desființarea sistemului feudal de privilegii, abuzuri și inechități sociale crunte. Cei care s-au ridicat primii împotriva privilegiilor nobilimii au fost niște nobili, ca vicontele de Noailles și contele de Beauharnais, cei care au propus suprimarea zeciuielii și a altor dări către cler, precum și exproprierea averilor Bisericii, au fost episcopii de Nancy și Chartres.

N-am apucat s-o mistui bine pe prima, că vine și a doua perlă: perorând despre țări arabe și deșerturi, dl Banciu pronunță limpede: „cămila bacteriană”.

Eu sunt Gheboasă. Aflu asta de la preasfințitul Ignatie, episcopul Hușilor. Omul Bisericii s-a simțit dator față de Dumnezeu și credincioși să publice pe rețeaua Instagram, ca replică la articolul subsemnatului „Weltanschauung Gheboss”, următorul mesaj:

Cuvintele „literatură umană de foarte umană calitate” m-au salvat. Am păstrat cartolina lui Sîrbu până astăzi, ca pe un talisman, un dream catcher care să mă apere de coșmar. De câte ori am vrut să mă las de scris, mi-am așezat-o în fața ochilor.