Paharele de șampanie sunt la loc curate în raft. Bradul e aproape uscat, îl salvează (încă) instalația de luminițe cu 7 programe. Cardul e gol, la fel și cutia de Colebil. E prea frig să faci mișcare, așa că poți coborî în garaj pentru o discuție serioasă.
Pare că noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie e un uriaș buton roșu, cu dublă acțiune. Pe de o parte, desface o gaură imensă și fără fund în care aruncă tot ce s-a întâmplat pâna la 23:59. Apoi, proiectează un fel de cer albastru, superb, întins de o parte și de alta a orizontului, plin cu tot felul de posibile acțiuni, care mai de care mai nobile, mai bune, mai atrăgătoare, mai provocatoare, legate cu șnururi viu colorate și invitând să fie culese, asumate, puse pe Facebook, discutate la masa de Revelion între două dansuri.
Astfel, totul devine un uriaș reset, o amnezie generală urmată de câteva zile pline de halucinații, când chiar crezi că te-ai schimbat. Dar mai importante sunt dorințele și circulația lor. Știi ce își dorește Guvernul de la noul an. Știi planurile pe noul an ale soacrei, mătușii, ale rudei colegei de birou, ale doamnei de la casa de marcat.
Dacă ai sacrifica răcnetele, artificiile, pocnitorile, sticlele de șampanie desfăcute peste rochii, ceasurile de la TVR, urările, pupăturile, notificările și te-ai sui în mașină, ai afla cum vede ea noul an.
Totul începe cu o lamentare lungă, cu iz de autocritică. Da, e conștientă că a consumat prea mult astă vară cu aerul pornit, dar îl dădusem eu prea tare; că orașul e o ruină și d-aia mai are jocuri în articulații. Știe că nu mai depășește ca în tinerețe, dar tirurile din ziua de azi sunt tot mai puternice. Vede că are tot mai mulți greieri peste tot prin bord, care scârțâie mai ceva ca Bacalaureatul de la Lipatti, dar îmi reproșează că am scos-o prea mult în teren. Da, în vopsea nu mai poți să îți aranjezi freza, dar e cumva tot vina mea că nu o țin iarna în garaj.
Simt că mă enervez ușor, dar mă gândesc că e păcat să îi fac o scenă tocmai de anul nou. Pare că mă aude, așa că schimbă registrul. Zici că e în campanie electorală. Nu spune nimic și își ia angajamente pe care de fapt tot eu trebuie să le duc la îndeplinire. Da, e de acord că are nevoie de un polish. Se va străduisă fie mai nervoasă în oraș, dar să nu fie foarte cald. Da, o să consume mai puțin la drum lung, dar să nu o bag pe serpentine. Și-ar dori mult o călătorie lungă, în afara țării, pe autostrăzi și șosele civilizate.
Mă uit la ea așa cum bate câmpii de jumătate de oră. Dacă închizi ochii și o asculți, ai impresia că îți vorbește cine știe ce bolid italienesc cu pedigree, care tocmai a încheiat sezonul competițional în top 3 și falsa modestie îl obligă să își facă autocritica, analizând posibile erori care l-au făcut să piardă titlul. Deschid ochii și mă hotărăsc să îi curm tristețea. Și pe a ei, și pe a mea.
Îi spun că înțeleg perfect, că apreciez eforturile pe care le depune, că sunt sigur că anul care tocmai începe va fi unul mult mai bun, dar cred că ar trebui să pornească judecata din altă parte. De la ce și-ar dori cu adevărat, astfel încât schimbarea să nu rămână doar în urechile comesenilor. Dorințe absurde și care nu țin de ea, gen locuri de parcare, semafoare sincronizate, străzi lărgite, benzi separate de bicicliști și autobuz. O rog să fie irațională și să își imagineze parcagiii transformați în voluntari sociali, taximetriștii în domni amabili care te lasă să te strecori pe banda lor, colegi șoferi care nu înjură, dau flash-uri, depășesc pe dreapta și blochează intersecția.
I-am câștigat atenția. Profit de moment și o oblig să abereze. Să își dorească să ajungă la Arad pe autostradă, la fel ca la Iași, Cluj sau Craiova. Să ne plimbăm cu viteză potrivită pe drumuri naționale perfect marcate, cu sate cochete, care au drum separat de căruțe și în care locuitorii în stare de ebrietate stau la ei pe canapea, nu călare pe bicicletă în mijlocul drumului. Mă așez lângă ea și o rog, cu lacrimi în ochi, să își dorească drumuri pe care cățeii, pisicile sau copiii să nu mai poată tâșni în fața mașinilor fără nici o șansă de supraviețuire. O constrâng să își dorească circuite de viteză pe care să ne mutăm orgoliile sub formă de campionate naționale, să ne măsurăm caii putere și să ne întărim reflexele.
În sfârșit a înțeles. Mi se alătură pe ultima sută de metri și ne dorim împreună mai puțin alcool la volan, mai puține bucăți de tablă răsucite pe după copaci, mai puține victime atât de tinere, mai puține știri legate de carnagii rutiere. Mai puțină inconștiență, mai puțină bravadă, mai puține traversări când barierele sunt coborâte. Devenim de-a dreptul absurzi și ne dorim un 2016 fără mers pe contrasens, fără blocaje, fără nervi, fără coadă la Posada și Bușteni, fără șantiere care încep în august și se termină în martie, plin de sute și sute de kilometri noi de autostradă, de centuri ocolitoare, de competiții, evenimente și lansări auto spectaculoase, de excursii demne de transmis pe Discovery, de drumuri pline de poezie, de motoare turate mai melodioase decât Mozart.
Și da, pe lângă toate astea, probabil că o să facem și un polish.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.