Foto: actrița Lupita Nyong, adică „Elena din Troia” în „Odiseea” lui Christopher Nolan (Profimedia Images)
Cei care n-au văzut filmul lui Nolan sunt, ca de obicei, cei mai vehemenți. Nu l-au văzut și nici nu vor merge să vadă o asemenea porcărie. După ce-au făcut-o pe Albă ca Zăpada neagră, „wokiștii” au pângărit-o și pe Elena din Troia. S-a întors lumea cu fundul (sic!) în sus! Ei, care stau cu Iliada și Odiseea pe noptieră și cu fotografia Elenei sub pernă, nu pot suporta o asemenea coborâre în Infernul negru ca abanosul. Ceilalți, progresiștii, vor saluta pionierește o astfel de eliberare de sub povara clișeelor de gen, rasă și specie și vor pleda spre o și mai mare deschidere, până la înlocuirea Elenei cu o panteră (neapărat neagră).
Când am scris acum câteva zile de „mica șopârlă de marketing”, am avut proprietatea termenilor. În economia filmului, prezența Elenei e insignifiantă: câteva secunde în trei ore. Scena e pusă cu mâna: pe de-o parte pentru a bifa criteriile aberante ale corectitudinii politice (aka cenzurii ideologice) de la Hollywood, pe de altă parte pentru a bifa criteriile „rage-bate”-ului dintr-o campanie de marketing cum-se-face. Altfel spus, cu Elena neagră, Nolan împușcă doi iepuri dintr-un foc.
Putea să lipsească? Nu știu.
În 1986, Mircea Nedelciu scrie un minunat roman numit „Tratament fabulatoriu”. Ca să scape de cenzură, recurge la un șiretlic: scrie o lungă prefață super-ideologizată, despre umanismul socialist. Cenzorii se reped asupra ei, o trec din mână-n mână, o taie și o dau la rescris, prefața e problematică, lovește sau nu lovește în sistem?, ce vrea să spună de fapt tovarășul scriitor aici? Prefața era „o mică șopârlă de marketing”: cenzura a fost atât de preocupată de prefață, încât a lăsat romanul intact.
A cădea în „șiretlicul lui Nolan” înseamnă a rata întâlnirea cu una dintre marile călătorii ale spiritului uman. Nu rămâneți la prefață, vedeți filmul!
A dezbate ce culoare a pielii avea Elena din Troia e tot atât de inutil ca a dezbate ce mărime la picior avea Zeus. Filmul lui Nolan este povestea unei povești. E o ficțiune care reinterpretează în manieră personală o mare ficțiune a civilizației europene. Cei care au pretenția unui documentar care să reflecte fidel cum arătau zeii și eroii Greciei antice sunt cei mai amuzanți. Ei îmi amintesc de un ziarist de pe vremuri care ceruse într-o ședință de sumar pentru pagina întâi o fotografie recentă - dar recentă! - cu Iisus.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Deși în Iliada nu avem o descriere exactă a Elenei, e suficient că troienii o asemănau ca frumusețe cu o divinitate. Ori, o divinitate cu pielea de abanos e puțin probabil să fi existat în Grecia antică, chiar dacă grecii aveau încă de atunci contacte comerciale și culturale cu etiopienii și egiptenii. Deducem astfel, indirect, că Elena era o frumusețe mai degrabă specifică rasei albe (caucaziană). QED. Elena din Troia nu putea să fie decât albă!
Dar a fabula într-o nouă viziune hollywoodiană, doar de dragul intrigării spectatorilor, mi se pare o stratagemă ieftină și total neinspirată.
Din punctul meu de vedere, Elena din Troia s-a reîncarnat perfect în Diane Kruger, în versiunea semnată de Wolfgang Petersen (Troia - 2004).
Pe de altă parte, de acord că Brad Pitt s-ar potrivi ca nuca-n perete cu rolul scalvului negru asuprit din "Coliba unchiului Tom"..