Oana Zamfir

Dacă cineva mi-ar fi spus în anii ‘90, 2000 sau chiar acum 5 ani că voi simți din nou „frica cea mare” aici, în România, i-aș fi răspuns că s-a uitat prea mult la filme distopice. (Foto: Vadim Ghirda/ AP/ Profimedia)

La proiecția din festival au venit mulți oameni din sat. Au fost atenți, au râs pe alocuri, dar nu s-au mișcat. În neclintirea lor am înțeles ceea ce Miruna Berescu a sintetizat mai târziu: „Un singur film nu schimbă niciodată lumea…”

Ducând calculul Monicăi și mai departe, rezultă că doar 1% din filmele românești conțin scene în care actorii mănâncă ciorbă. Un procent extrem de mic comparativ cu forța clișeului. De unde a pornit?

Toată lumea se aștepta ca Aleksei Navalnîi să moară mai devreme, decât mai târziu. Mai puțin el. (Profimedia Images)

„Este nedrept.” „Copilul nu a primit rolul pe merit.” „Ăștia nu se mai satură, sunt peste tot”, sunt exemple de mesaje pe care le-am primit de la ascultători, dimineața la radio.

„Era o presiune uriașă. Dacă stricam o haină de 1500 de euro nu mai primeam salariul“

După ce vezi un film ca „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, te simți ca după un un accident stupid. Ai senzația că te-a lovit ceva puternic în cap dar nu te poți abține să nu râzi. Am văzut cel mai recent film al lui Radu Jude în luna august, la Festivalul de Film Anonimul, din Deltă, după ce echipa filmului s-a întors cu un premiu de la Festivalul de la Locarno.

Amar a acceptat. „Da, vreau să vorbesc despre viața mea”.

Aceasta este o poveste adevărată. (Foto: Profimedia Images)

Pe platourile de filmare, toată aparatura este ascunsă pentru ca actorii să uite că sunt filmați și să intre cât mai bine în pielea personajelor.