Oana Zamfir

Mi-a lipsit foarte mult un film ca ăsta în viața mea. (Foto: IMDB)

Nu mi s-a întâmplat niciodată. Am ieșit de la un film convinsă că nu mi-a plăcut, apoi, câteva ore mai târziu, nu mă puteam opri din a mă gândi la el.

Te face să râzi în hohote, dar să și oftezi pe alocuri. Iar când simți că sunt multe înjurături (chiar sunt!), te lovește brusc revelația că nu e nimic din ce nu auzi zilnic pe stradă, în cartier, la supermarket, în trafic, alegeți voi unde.

Eu vin cu argumentele, ei, cu întrebările în fața cărora, de multe ori, cedez, pentru că totul se rezumă la „mă plictisesc, nu înțelegi? Nu vreau să mai pierd două ore pentru o poveste deșirată, fără sare și piper, într-un decor sărăcăcios în care se mănâncă ciorbă, pentru ca la final să se termine în coadă de pește”.

Vizibil un tip timid, care cântă mult cu ochii semiînchiși și care se joacă mult cu tricoul în timp ce e pe scenă, Paolo Nutini e un munte de talent cu o voce care sună impecabil în absolut toate registrele.

Marea artă a lui Nolan este că a făcut un film din care oamenii „normali" nu înțeleg mare lucru, și, cu toate astea, nu te dezlipești de el.

Cu o mână pe volan şi cu cealaltă în şerveţele, am plâns, mamă, ca atunci când eram copil. Nu mi-e ruşine s-o spun că am plâns de ciudă şi de dor până pe la indicatorul „Bucureşti 35” de pe A3. (Foto: Facebook Cristi Dimitriu)