Ce se frânge în om când râde privind tragedii? Cum se amuză românii în fața durerii

Mulți români râd. Râd la toate postările despre războiul din Ucraina care prezintă tragedii – copii morți și mutilați de bombe, mame măcelărite în fața micuților, oameni care și-au pierdut locuințele. Râd inclusiv la cele despre recentul incident de la Galați, unde o dronă rusească a lovit un bloc, provocând distrugerea unui apartament și rănirea unei femei și a fiului acesteia. Și m-am întrebat: ce le provoacă, de fapt, râsul?

Râd din mai multe motive, iar unele sunt mai hidoase decât altele. Nu cred că este vorba despre un singur mecanism. În spatele râsului românilor pot sta cinismul, prostia emoțională, propaganda, autoapărarea psihică, lipsa de empatie, tribalismul politic sau simpla degradare morală pe care o produce consumul necontenit de violență la distanță.

Unii râd pentru că victima a devenit abstractă. „O mamă și un copil răniți” ar trebui să oprească orice om normal în loc, măcar pentru câteva secunde. Dar pe ecran, pentru omul deja intoxicat de știri, meme-uri, comentarii și ură, mama și copilul devin doar un „caz”, un „eveniment”, o „ocazie de glumă” sau „material pentru conținut”. Când suferința devine conținut, omul needucat moral reacționează ca în fața oricărei postări: cu un emoticon, cu sarcasm, cu un rânjet.

Alora le apare râsul ca formă de apărare. Unii oameni râd atunci când sunt speriați. Își bat joc de tragedie pentru că, în fond, refuză să admită că pericolul este aproape. Galați, Tecuci, Iași, Roman – toate devin brusc locuri vulnerabile. Râsul poate fi o mască grosolană aplicată peste frică. Omul spune „haha”, deși, în adâncul sufletului, ar trebui să spună: „Doamne, asta se poate întâmpla și lângă mine!”.

Există și râsul propagandistic. Aici trebuie să înțelegem că lucrurile sunt cu adevărat grave. O parte dintre cei care se amuză au interiorizat ani întregi de narațiuni anti-ucrainene, anti-occidentale, anti-românești sau pro-ruse. Pentru ei, orice dramă legată de Ucraina sau de agresiunea rusă devine un prilej de confirmare ideologică. Pe oamenii răniți nici nu-i mai observă; ei văd doar „tabăra cealaltă”. Iar când victima este plasată în gruparea adversă, empatia se suspendă.

Mai este și râsul resentimentar. Unii români râd de suferința altora pentru că sunt, ei înșiși, plini de frustrare, umilință, neputință și ură acumulată. În loc să transforme această tensiune în luciditate sau solidaritate, o deșartă josnic: „Lasă, să li se întâmple și lor!”. Este un fel de pipernicire sufletească dusă până la cruzime.

În cazul românilor care râd când află că o dronă a lovit un bloc la Galați, rănind o mamă și un copil, apare ceva și mai dureros: ruptura de propria comunitate. Acolo nu mai vorbim doar despre lipsa de empatie față de ucraineni, ci despre incapacitatea de a simți că un copil rănit într-un oraș românesc te privește și pe tine. Un asemenea om trăiește biologic în România, dar afectiv pare evacuat din orice idee de comunitate.

Românii care se hlizesc online o fac pentru că nu mai reperează realitatea. Între ei și realitate se lăfăie propaganda, frica, cinismul, oboseala morală, prostia agresivă și nevoia de a se simți superiori în fața unei tragedii pe care, de fapt, nu o pot pricepe.

Am reflectat zilele acestea și mă gândeam că, la aflarea unor asemenea tragedii, în mod normal simți tristețe, îți vine să taci, să te oprești din toate ale tale. În fața unei mame și a unui copil răniți, omul întreg nu caută farsa, poanta sau ștrengăria. Caută noima a ceea ce s-a întâmplat, înțelege pericolul, simte responsabilitatea și măsura propriei omenii.

Post Scriptum

Un cititor ar putea gândi că oamenii au râs dintotdeauna când au văzut pe cineva căzând, alunecând sau lovindu-se într-un mod caraghios. De la vechile comedii mute până la filmulețele virale cu oameni care par nătângi, corpul dezechilibrat a produs mereu râs. Există, într-adevăr, o lungă istorie a comicului fizic, bazată pe surpriza și ridicolul gafei.

Dar acolo, râsul apare în cadrul unei convenții. Privitorul simte, instinctiv, că scena aparține jocului, exagerării sau unei neîndemânări trecătoare. Omul cade, se ridică, își scutură haina, iar viața continuă. În acest caz, durerea este domesticită de comedie și devine inofensivă.

Cu totul altceva se întâmplă când râsul apare în fața unei tragedii reale. O dronă care spulberă un bloc, o mamă rănită, un copil traumatizat sau oameni fugiți din calea morții – acestea nu mai aparțin registrului comic. Aici, corpul nu mai cade pentru un „gag”. Corpul este vulnerabil, expus și mutilat.

Întrebarea rămâne tulburătoare: ce se întâmplă în mintea unui om care tratează suferința reală ca pe o scenă de comedie? Asistăm, probabil, la una dintre cele mai grave forme de sărăcire morală: confuzia dintre ridicol și rană.

Această confuzie este întreținută de „ecranul-filtru”. Când tragedia este privită prin sticla telefonului, ea riscă să fie percepută ca un produs digital, nu ca o realitate fizică. Cine râde în fața unei drone care lovește un bloc a pierdut legătura cu gravitatea existenței; pentru el, moartea celuilalt a devenit doar un alt pixel pe care îl poate „consuma” cu un rânjet, protejat de siguranța falsă a propriului fotoliu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp