Richard Constantinescu

În România anului 2025, pe scena politică apare un nou soi de ales. Nu alesul lui Dumnezeu, ci alesul propriului popor – dar nu orice popor, ci unul care și-l dorește pe George Simion drept profet, tribun și mântuitor. El nu doar că se crede special, dar și electoratul său îl privește ca pe o revelație. Cine sunt experții, intelectualii, oamenii cu diplome și gândire critică? Niște „probleme”. El este răspunsul. Eminescu spunea: „Eu sunt un geniu, tu o problemă”. Simion nu mai are nevoie de opoziție: el e pur și simplu un geniu. Iar geniul nu se argumentează, el doar există. foto:: Lucian Alecu / Alamy / Profimedia

Într-o dimineață mohorâtă de martie, în redacția imaginară a noii Scânteia Suveranistă, tovarășul George Simion, liderul mișcării de eliberare națională de sub jugul dictaturii globaliste a becurilor economice și a vaccinurilor 5G, a tras adânc aer în piept și a declarat cu patos revoluționar:

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un tânăr lider suveranist, pe nume George, care visa la o Românie mare și la o nuntă și mai mare. Și cum nimic nu se face fără sprijinul celor înstăriți și darnici, în povestea lui a apărut un latifundiar vestit, pe numele lui Gigi Becali. Foto: Inquam Photos / Sabin Cirstoveanu

Pe vremuri, un om trebuia să scrie măcar o carte pentru a fi numit scriitor. Acum, pare suficient să îți treci titulatura pe Facebook. George Simion, liderul suveranismului autohton, și-a asumat acest statut cu demnitate, ridicându-se astfel deasupra politicii și intrând în panteonul literelor. foto: Lucian Alecu / Alamy / Profimedia

Diana Șoșoacă, candidată la președinția României, a afirmat recent: „Îmi pare rău că nu există castrare chimică. Sunt prea mulți proști. Mama proștilor e mereu gravidă”. Și, adresându-se unui parlamentar din partidul său, a continuat: „Să facem o propunere legislativă pentru castrare chimică. Nu este și în Italia?”. foto: Daniel MIHAILESCU / AFP / Profimedia

În loc să vedem integrarea europeană ca pe o „absorbție” fatală, ar fi mai sănătos să o privim ca pe o oportunitate – o șansă de a evolua, de a ne reinventa și de a aduce o contribuție valoroasă la diversitatea culturală a Europei. Aceasta nu ar trebui să fie o criză a identității, ci un moment de reinventare creativă, un proces pe care istoria l-a ilustrat în repetate rânduri, de la Renaștere la modernitate. Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Mă uit înspre Sabrina, fetița al cărei tată sunt, cum se trezește râzând, sau cât de bucuroasă este când ne revedem. Cum își mișcă trupușorul, în ritm, când aude muzică. Chiar și la sunetul clopotelor Catedralei Mitropolitane din Iași. Negativitatea îi este străină. Rostește, la 1 an și 4 luni, „DA”, cu bucurie. Am încercat, în joacă, să-i spun „NU” și, ea mi-a răspuns: „DA-DA”. (Foto: Getty Images)

La fiecare capăt al acelei bănci se desfășura câte o acțiune. În dreapta – mama, cu capul plecat înspre dispozitivul din palmă, în stânga – fetița ei, de vreo doi ani, cu palmele încercând să se prindă de spătarul băncii. Nici nu știu cum a fost posibil ca, într-o fracțiune de secundă, un bărbat ce trecea prin spatele acestora, să aibă o reacție așa de rapidă, încât s-o prindă pe fetiță când tocmai aluneca. (Foto: Getty Images)