sursa foto: Profimedia
„Ok, am intrat. Și acum ce fac?”
Îmi amintesc perfect întrebările care nu-mi dădeau pace în seara în care am aflat că am fost admis la facultate. Cu ce mă voi întreține? Unde voi locui? Ce voi mânca? Cum mă voi descurca? Entuziasmul reușitei, după 3 ani de speranță, era umbrit de teama de necunoscut.
La scurt timp după aceea, familia celui mai bun prieten al meu, Mihai, care murise înecat în bazinul de înot al liceului cu doar doi ani înainte, a venit să mă vadă. Mi-au oferit o sumă de bani. Nu mai țin minte cât era, dar nu voi uita niciodată lacrimile din ochii lui nea Emil când m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Dacă Mihai ar mai fi trăit, lui i-aș fi dat. Acum ți-i dau ție. Să-ți fie de folos.”. A fost unul dintre acele momente care te urmăresc toată viața. Am simțit atunci că prietenia adevărată nu se termină odată cu plecarea unui om.
La fel a făcut și Laurențiu, un alt prieten drag, care tocmai terminase facultatea de inginerie la Galați. A venit și mi-a întins câteva sute de lei: „Frățior, ia-i și folosește-i. Nu trebuie să-mi dai nimic înapoi. Important e să-ți fie bine.”
Privind în urmă, îmi dau seama că înainte să mă ajute viața, m-au ajutat oamenii.
Lăcrămioara Frăsineanu m-a sprijinit să găsesc un loc în căminul din Măgurele. Când am intrat în camera care îmi fusese repartizată, am descoperit că nu avea nici măcar ușă. Ca orice student cu resurse limitate și imaginație bogată, împreună cu colegul meu de cameră am găsit soluții pentru aproape toate lipsurile.
După două săptămâni de muncă, curățenie, zugrăvit și improvizații studențești, reușiserăm să transformăm camera într-un loc pe care îl puteam numi „acasă”. Eram mândri de ea.
De la Măgurele până la facultate făceam aproximativ 90 de minute cu autobuzul. În zilele rele, cu ploaie sau zăpadă, ajungeam și la două ore doar dus. Uneori pierdeam ultimul autobuz și mergeam pe jos aproape nouă kilometri. Astăzi pare greu de imaginat. Atunci făcea parte din rutină. Aveam energie, aveam speranță și aveam sentimentul că fiecare sacrificiu mă apropie de ceva mai bun.
În primele luni, primeam bani de acasă. Părinții și unul dintre frații mei făceau eforturi uriașe pentru ca eu să nu duc lipsă de lucrurile esențiale. Eu credeam că se descurcă. Am înțeles adevărul într-o vizită la Galați, când am găsit-o pe mama plângând. Nu reușise să mai ia pâine pe datorie de la magazinul din colț, pentru că datoriile se adunaseră deja prea mult. Atunci am aflat că o mare parte din puținul pe care îl aveau pleca, lună de lună, către mine. Momentul acela m-a schimbat. Am decis că nu voi mai accepta bani de acasă și că trebuie să mă descurc singur.
Așa am învățat ce înseamnă să trăiești cu foarte puțin. Am mâncat luni întregi orez fiert cu un cub de concentrat de supă. Nu pentru că aș fi fost pasionat de gastronomia asiatică, ci pentru că era una dintre puținele mese mai consistente pe care mi le puteam permite.
În anul întâi, m-am îndrăgostit. Cu intensitatea aceea pe care numai tinerețea o poate produce. O iubeam atât de mult încât fiecare întâlnire îmi făcea ziua mai frumoasă și despărțirea mai grea. Ea venea dintr-o lume diferită de a mea, cu alte posibilități, alte repere și alte perspective. Știam că mă iubește și ea. Îmi aducea uneori dimineața un sandviș și o cafea și, pentru mine, gestul acela valora enorm. În cele din urmă, am ales să pun capăt relației. Poate a fost o decizie bună, poate nu. Dar la vremea aceea, am crezut că drumul pe care îl aveam de parcurs trebuia făcut singur.
În anul al doilea, am început să fac voluntariat într-o fundație. Acolo am descoperit ceva esențial: îmi plăcea enorm ceea ce făceam. Am întâlnit oameni care au văzut în mine mai mult decât vedeam eu însumi (Mardare Iuliana Mihaela, e vorba mai ales despre tine). Oameni care mi-au oferit șanse, încredere și responsabilitate. Am muncit cât am putut de mult și am încercat să nu irosesc oportunitățile primite. După 26 de ani, sunt încă acolo, într-un alt rol, cu alte responsabilități, dar cu aceeași recunoștință pentru oamenii care au ales să creadă în mine.
Privesc în urmă și nu găsesc nicio rețetă miraculoasă. Găsesc muncă. Multă muncă. Găsesc părinți care au sacrificat mai mult decât am înțeles atunci, prieteni care au întins o mână exact când aveam nevoie, profesori, colegi și oameni care au ales să investească în mine. Găsesc eșecuri, renunțări temporare, momente de teamă și multe momente în care am vrut să cedez. Dar găsesc și încăpățânarea de a mai face un pas înainte.
Cred că acesta este lucrul pe care aș vrea să-l transmit, acum la început de an universitar, tinerilor care provin din familii cu posibilități limitate. Da, va fi greu, ba uneori al naibii de greu. Vor exista momente în care veți simți că sunteți in urmă față de ceilalți și situații în care nu vă veți permite lucrurile pe care colegii le consideră normale, toate presărate cu clipe în care vă veți simți nedreptățiți, obosiți sau singuri. Toate aceste sentimente sunt reale și, în acel moment, veți avea senzația că vă mănâncă parte din suflet. Dar niciunul dintre ele nu trebuie să devină o sentință.
Nu pot promite nimănui că va reuși, viața fiind mult prea complexă pentru astfel de promisiuni. Pot însă spune că renunțarea garantează un singur lucru: imposibilitatea de a afla ce ar fi fost posibil. De aceea merită să continuați. Să cereți ajutor atunci când veți avea nevoie. Să acceptați ajutorul când îl veți primi. Si să munciți. Să învățați. Să credeți în voi, chiar și atunci când va fi greu. Și vă garantez că va fi...
Iar dacă nu reușiți s-o faceți, să vă sprijiniți pe cei care încă mai cred și sunt în jurul vostru. Pentru că, de cele mai multe ori, destinul unui om este schimbat de sute de pași mici făcuți într-o direcție bună.
Cel mai mare privilegiu pe care l-am avut eu nu a fost talentul, nici inteligența și nici norocul. A fost faptul că oamenii din jur care contau pentru mine m-au judecat după ceea ce făceam și după felul în care mă purtam. Și au crezut în mine mai mult decât eu însumi o făceam.
Pentru asta, le voi fi recunoscător toată viața.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.