Am ascultat aseară discursul lui Netanyahu într-o stare pe care n-aș fi bănuit vreodată că mi-o va da Congresul Statelor Unite. N-o să comentez despre cât de echilibrat, nesimțit sau agresiv a fost liderul israelian, care și-a văzut de interesul lui, pentru că altceva m-a zgâriat rău pe creier – Congresul însuși.
De la un moment încolo, am numărat 21 de secvențe standing ovations, aplauze cu ridicare în picioare și strigăte prelungite de „Woo!” și „Yeah!”. Literalmente la fiecare frază, la fiecare frază rostită de Netanyahu, cu dicție și forță, pe un ton aproape poruncitor, săreau, băteau din palme și țipau. M-au trecut fiori de rușine de rușinea lor când „Bibi”, având de spus ceva dur despre Holocaust, i-a admonestat pur și simplu: „Nu mai aplaudați! Ascultați!”. E drept că în sală erau în mare majoritate republicani, democrații absentând masiv de la eveniment, dar tot îmi era greu să cred ce vedeam: oameni care, aflați în centrul democrației lumii, îi hotărăsc soarta, comportându-se mai ceva ca la un Congres al lui Ceaușescu, desfășurat nu la Sala Palatului, ci pe stadion.
Și Netanyahu a vorbit mai tot timpul despre moarte, despre uciderea israelienilor, a palestinienilor, a militarilor, a civililor, a femeilor și copiilor, iar onorabilii congresmani, mulți cu părul alb, aflați în tribuna democrației, parcă erau la peluza unui meci de fotbal american.
După prigonirea femeilor cu legea antiavort, iarăși mi-e dat să-l văd pe Ceaușescu scoțând capul din mormânt în America...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
