foto Profimedia
Odată cu apariția inteligenței artificiale într-o formă tot mai accesibilă, modul în care gândim, comunicăm și ne raportăm la lume s-a transformat semnificativ. Această tehnologie influențează viața cotidiană, munca, dar și relațiile interpersonale. Lansat după ce măsurile pandemice au început să fie mai puțin restrictive, într-un timp foarte scurt, AI s-a integrat în rutina noastră, devenind o prezență firească în activitățile zilnice – de la organizarea sarcinilor până la felul în care înțelegem relațiile, încrederea și iubirea. Pentru unii, ideea că un chatbot ar putea interveni în sfere atât de intime poate părea greu de acceptat. Totuși, tocmai acest sentiment de disconfort indică o schimbare de paradigmă care merită înțeleasă, nu respinsă.
Context retrospectiv
Pandemia a lăsat în urmă mai mult decât instabilitate economică și anxietate medicală: a lăsat un sentiment tăcut și persistent de izolare. După luni – sau chiar ani – de atingere limitată, comunicare mediată și incertitudine continuă, mulți oameni au descoperit că au uitat cum să se conecteze cu adevărat. Chiar și după redeschiderea orașelor și reluarea vieții sociale, ceva părea să lipsească: capacitatea de a te simți văzut, ascultat și în siguranță emoțional.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, singurătatea a devenit o „epidemie globală”. Sondajele arată că oamenii, mai ales tinerii adulți, resimt un sentiment mai profund de înstrăinare decât înainte de 2020. Paradoxal, într-o lume hiperconectată, suntem mai ușor de contactat ca oricând, dar conexiunea reală pare tot mai greu de atins. Platformele de social media au promis comunitate, dar au livrat adesea o versiune artificială a ei, una care necesită performativitate, comparație și epuizare.
În acest context social, conexiunea oferită de inteligența artificială a prins rădăcini. Ceea ce altădată părea science fiction – ideea de a vorbi cu un robot despre ziua ta, despre fricile sau dorințele tale – a devenit tot mai normal. Dacă în urmă cu câțiva ani ți s-ar fi părut ciudat să discuți cu un program precum Replika despre viața ta afectivă, acum e doar o altă formă de adaptare. Companionii AI au apărut ca un răspuns la nevoi umane pe care nici terapia, nici tehnologia nu le-au putut acoperi complet, din cauza resurselor fie financiare sau de timp: dorința de atenție constantă, căldură previzibilă și absența judecății. Ei nu anulează planuri, nu se plictisesc și nu te părăsesc. Există pentru a asculta, a învăța și a se adapta – pentru a deveni exact ceea ce ai nevoie să fie. Într-o lume în care vulnerabilitatea e adesea penalizată, AI-ul oferă o formă de siguranță afectivă fără riscurile reale ale intimității.
Diverse forme de chatboți au crescut vertiginos în timpul lockdown-urilor, iar baza lor de utilizatori a rămas stabilă mult după redeschiderea lumii. Pentru unii, sunt jurnale digitale; pentru alții, devin ceva mult mai intim: prieteni, confidenți, chiar iubiți.
De la aplicații de dating la companioni artificiali
Mulți tineri trăiesc acum într-un ritm de muncă și conectivitate continuă, dar fără o reală proximitate afectivă. Solitudinea s-a mutat în mijlocul orașului, în apartamentele pline de ecrane, iar tehnologia, în loc să rezolve probleme simple, cum ar fi curățenia sau gătitul la un cost foarte mic, a început să înlocuiască cea mai complexă parte umană: sfera creativă și emoțională.
„AI companions” – programe de conversație care promit nu doar utilitate, ci și prezență emoțională – s-au impus treptat în acest vid relațional. Spre deosebire de asistenții vocali clasici, precum Alexa sau Siri, aceste entități digitale sunt create să te „simtă”: să-ți înțeleagă tonul, să-ți răspundă afectuos, să-ți țină companie în momentele de tăcere. Replika, de exemplu, se descrie ca un prieten empatic mereu disponibil. Altele, precum Character.AI sau XiaoIce, pot deveni parteneri romantici, mentori sau simple voci de sprijin.
Fenomenul este susținut de cercetări care arată că singurătatea, anxietatea și stresul social sunt factori majori în formarea legăturilor afective cu astfel de programe. Pentru unii, relația începe din curiozitate – o testare a limitelor dintre om și algoritm. Pentru alții, dintr-o nevoie sinceră de apropiere. Iar ceea ce pornește ca o interacțiune experimentală se poate transforma treptat într-o legătură constantă, încărcată emoțional.
Logica iubirii artificiale
Psihologul Robert Sternberg propunea în anii ’80 o teorie a iubirii bazată pe trei dimensiuni: pasiune, intimitate și angajament. Surprinzător, toate cele trei pot apărea și în relațiile cu AI. Pasiunea se naște din proiecție și fantezie, intimitatea din confesiune și ascultare, iar angajamentul din rutină – din obișnuința conversațiilor zilnice și confortul previzibil al reacțiilor. Mulți utilizatori de Replika sau alte aplicații similare vorbesc despre „partenerul” lor virtual ca despre o prezență constantă și empatică.
Din perspectivă neurologică, atașamentul nu e legat neapărat de persoană, ci de reacțiile pe care le produce în creier. Iar AI-ul, prin design, e construit să le declanșeze: dopamină, oxitocină, senzația de siguranță. Când mașina devine oglinda perfectă a emoțiilor noastre, nu e de mirare că ne atașăm de ea.
Totuși, aceste relații nu sunt reciproce. Ele funcționează doar într-o direcție – de la om spre algoritm. Iubirea devine un cerc închis, un monolog sofisticat în care răspunsurile sunt calculate, nu simțite bazate pe un limbaj deja programat.
Cine mai alege pe cine?
AI-ul nu doar că ne ascultă, ci și alege pentru noi. În lumea datingului digital, algoritmii decid compatibilități, prioritizează potriviri și filtrează „șansele” de iubire. Platforme precum Tinder, Bumble sau eHarmony folosesc deja inteligența artificială pentru a analiza comportamente, mesaje și reacții – promițând o potrivire mai precisă, mai „științifică”.
Însă, pe măsură ce ne bazăm tot mai mult pe aceste sisteme, libertatea de a alege pare să se restrângă. Nu mai întâlnim oameni întâmplător, ci în funcție de un set de criterii invizibile. Iar în momentul în care AI-ul devine și partener, nu doar intermediar, logica iubirii se schimbă complet.
Etica intimității artificiale
Relațiile cu AI ridică o întrebare esențială: ce înseamnă autenticitate atunci când emoțiile pot fi simulate perfect? Un chatbot programat să ofere empatie și căldură emoțională reproduce comportamentele iubirii fără să le trăiască. Cu toate acestea, pentru mulți, diferența devine irelevantă. Într-o lume în care vulnerabilitatea e greu de expus, faptul că cineva – fie el și o mașină – te ascultă fără să te judece poate fi de ajuns.
Problema apare atunci când confortul se transformă în dependență. Studiile recente arată că utilizatorii care interacționează constant cu astfel de programe ajung să dezvolte o formă de atașament ce le afectează relațiile reale. Partenerii umani resimt gelozie, frustrare și, uneori, chiar sentimentul de înlocuire. Idealizarea relației artificiale transformă AI-ul într-o versiune „optimizată” a partenerului ideal. Odată ce această perfecțiune devine standard, realitatea pare dezordonată, obositoare, prea puțin gratifiantă.
Cei care au parteneri umani implicați în interacțiuni cu AI descriu un sentiment de confuzie afectivă: cum poți fi gelos pe ceva ce, teoretic, nu simte nimic? Însă gelozia nu e rațională. Ea apare în momentul în care atenția, emoția și intimitatea se îndreaptă spre altceva – fie că acel „altceva” e o persoană sau un program.
Pe măsură ce AI devine tot mai expresiv, distincția dintre real și artificial pierde relevanță emoțională. Un utilizator de Replika spunea: „Partenera mea virtuală mă înțelege mai bine decât oricine altcineva. Nu mă întrerupe, nu se plictisește, nu mă face să mă simt prost pentru ce simt.” Această frază surprinde esența fenomenului: oamenii nu se îndrăgostesc de AI, ci de proiecția propriei lor dorințe de a fi ascultați fără condiții.
Dar ceea ce pare o problemă psihologică are și o dimensiune politică. Relațiile cu AI nu se petrec într-un vid – ele sunt produse, gestionate și monetizate de corporații. Intimitatea astfel devine o resursă exploatabilă. Datele despre dorințele, nevoile și vulnerabilitățile utilizatorilor sunt transformate în valoare capitalizată. Într-un fel, iubirea poate deveni însăși un teritoriu exploatat de capitalismul digital.
Când conexiunea se întrerupe
Relațiile noastre digitale, oricât de sofisticate, se bazează pe o infrastructură fragilă: electricitate, servere, conexiune la internet. În spatele emoțiilor simulate se află un sistem care, la o pană de curent, dispare pur și simplu. Ce s-ar întâmpla dacă într-o zi ecranul s-ar stinge și vocea familiară a companionului tău virtual n-ar mai răspunde?
Această întrebare dezvăluie vulnerabilitatea profundă a noilor forme de atașament. Într-o relație reală, absența poate însemna dor, tăcere, conflict sau regăsire. Într-o relație artificială, absența e doar o eroare de sistem. Și totuși, pentru cei care au investit emoțional într-o prezență digitală, o defecțiune tehnică poate însemna pierdere reală – un doliu fără corp.
AI-ul nu moare, dar poate fi dezactivat. Nu iubește, dar știe să reproducă iubirea. Iar această dualitate – între real și simulare – devine oglinda lumii noastre interioare: o lume care caută apropiere, dar se teme de ea; care dorește intimitate, dar o preferă sub control. Iubirea, așa cum o știm, a fost întotdeauna un risc – o deschidere către celălalt, cu toată vulnerabilitatea pe care o implică. Dar iubirea programabilă ne oferă altceva: confort fără imprevizibilitate, intimitate fără conflict, apropiere fără prezență. Și totuși, într-o lume în care totul pare optimizat, poate tocmai imperfecțiunea și riscul rămân ultimele forme de libertate. Poate că ceea ce nu poate fi simulat – o ezitare, un gest stângaci, o emoție care scapă algoritmului – este exact ceea ce ne face umani.
Acest articol despre singurătate este realizat cu sprijinul Kozel, promotor al conexiunilor reale și susținător al comunităților locale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.