Clima, inegalitatea și inflația: când știința nu spune ce credem noi că spune

Foto: Getty Images

„It is harder to crack a prejudice than an atom” (Albert Einstein)

1. Introducere

În ultimii ani, mulți economiști, sociologi, politologi și politicieni din economiile occidentale par să abordeze unele subiecte de interes, cu precădere schimbările climatice și inegalitățile economice, ca si cum economiile lumii ar funcționa greșit. În viziunea lor, dacă ar funcționa corect, economiile nu ar contribuie la încălzirea globală și nu ar rezulta în inegalități economice sau în creșterea temporară a acestor inegalități. Din modul în care este formulată problema, soluția apare ca o supunere idividuală cu necesitate față de un scop general: întreaga economie trebuie să facă schimbări care să reducă, eventual, chiar la zero, contribuția la încălzirea globală și să reducă, dacă nu chiar să elimine, inegalitatea. Toate acestea după planuri bine stabilite la nivel global, regional și la nivel de țară.

Cei ce cândesc astfel par să fi dobândit o cunoaștere definitivă și să aibă câteva certitudini legate de subiectele respective. Ei par să știe că activitatea umană este un factor relevant pentru încălzirea globală. Par, de asemenea, să știe că există politici care ar reduce inegalitatea sau ar favoriza clima fără a fi în conflict unele cu altele și fără a induce încetinirea creșterii economice pe termen lung. În termeni mai generali, par să știe ce schimbări ar trebuie făcute în economie pentru a aduce sub control evoluțiile care (îi) îngrijorează. Și, în fine, par să știe că dislocarea unor resurse masive de la destinații particulare pe care o generează introducerea administrativă în ordinea naturală a economiei de obiective referitoare la climă și la inegalitate este însoțită de beneficii nete.

Această încredere că omul cunoaște schimbările necesare pentru societate și economie, că știe cum să le controleze nu este deloc nouă în general și nu este nouă nici în cazul particular al schimbărilor de mediu și al inegalității. Este o vanitate mai veche a celor ce studiază științele sociale, dar și a politicienilor, care constă în ideea că societatea poate fi construită/proiectată utilizând rațiunea și că rezultatele astfel obținute sunt mai bune decât cele ce apar prin ordinea pieței.

Această vanitate a fost satisfăcută printr-un împrumut ilegitim de metode de cercetare din fizică, așa cum au arătat mai ales Hayek și Popper, iar uneori printr-o metodă care, de obicei, trece neobservată, și anume prin aducerea în același plan de importanță a componentei sociale și a celei naturale a mediului care îl înconjoară pe om. Deși componenta socială este principalul element al mediului înconjurător al omului, câteodată a fost nevoie ca o componentă din natură să fie ridicată la un nivel similar de importanță, exact pentru a justifica mai bine unele schimbări proiectate pentru principala componentă: societatea.

Este, cel puțin parțial, ce a făcut în anii 1970 Clubul de la Roma prin raportul său intitulat „The Limits to growth” (Meadows et al. 1972), care așa cum sublinia Hayek „se pronunța în numele științei” (Hayek, 1974). Ignorând capacitatea de a inova a piețelor, autorii Raportului au analizat evoluțiile pe care le-au înregistrat în primele șapte decenii ale secolului al XX-lea unele variabile precum resursele naturale, producția, demografia și au creat ecuații care le-au pus într-un model în relații cauzale, obținând concluzia că omenirea își va atinge limitele de creștere în aproximativ 100 de ani. Pentru a sublinia în ce scopuri poate fi utilizat prestigiul științei, Hayek a remarcat că raportul s-a bucurat de o publicitate excepțională din partea media, care a rămas tăcută despre „critica devastatoare primită de la experți competenți”.

Exercițiul se repetă în prezent, inclusiv prin aceea că, la fel cu ce se întâmpla în anii 1970, rezultatele intens mediatizate sunt cele care arată influența nefastă a acțiunii umane asupra mediului, detectate prin metode „științifice”, în timp ce studiile cu viziune opusă sau echilibrată, sunt foarte slab mediatizate și puse la îndoială. Sunt multe rezultate care i-ar surprinde pe foarte mulți, dacă le-ar cunoaște. Koonin (2021), un om de știință care a fost Subsecretar pentru energie în admninistrația Obama, și pe care l-am parafrazat în partea a doua a titlului, arată că oamenii nu au produs o influență detectabilă asupra uraganelor în ultima sută de ani; că gheața care acoperă Groenlanda nu se restrânge în prezent mai repede decât se restrângea acum 80 de ani; că impactul economic net indus de schimbarea climei produsă de om va fi minimală până cel puțin la sfârșitul acestui secol; că valurile de călduă din SUA nu sunt mai frecvente în prezent decât în 1900; că cea mai înaltă temperatură din SUA nu a crescut în ultimii 50 de ani; și că, în fine, oamenii exercită o influență crescândă, dar fizic mică, asupra încălzirii climei, iar deficiențele din datele privind schimbarea climei „ne pune la încercare abilitatea de a separa influențele umane de schimbările naturale precar înțelese” (pp. 2-5).

Cu toate acestea, la fel ca în anii 1970, informația referitoare la schimbările climaterice oferite de oamenii de știință este prezentată ca și când gazele de seră produse de activitățile umane sunt sursa tuturor dezastrelor de la inundații și secete la valuri de căldură și incendii și la topirea gheții arctice. Koonin (2021) arată că deconectarea dintre fapte și înțelegerea lor de către public și politicieni vine de la prea multele filtre care apar între rapoartele științifice propriu zise, așa contradictorii între ele cum sunt, și rapoartele de evaluare, sumarele și reflectarea, uneori jenantă, de către presă. În final, „accidental sau cu scop” (Koonin, 2021, p. 2), mare parte din public și politicieni este greșit informată despre faptele pe care știința le prezintă despre climă. În aceste condiții, este ușor pentru cei ce cred că pot schimba societatea și economia să stabilească ținte prea ambițioase referitoare la reducerea emisiilor de carbon și măsurile care ar duce la atingerea lor, pe care să le impună societății atunci când dețin puterea. Utilizând „cauzalități mecaniciste unidirecționale” (expresia îi aparține lui Hayek, 1988) ei pot dovedi că intervenția astfel proiectată va duce la beneficii nete pentru economie în ansamblu.

În viziunea pe care o propun aici, ridicarea componentei naturale la rangul de importanță a componentei sociale a mediului înconjurător al omuluieste una dintre căile redescoperite în ultimul timp de adepții proiectării și controlului schimbărilor din societate prin care să reducă liberalismul economic, care este intrinsec incompatibil cu construcția rațională a societății. Mai precis, unii votanți și lideri liberali adevărați, care se opun folosirii impozitelor ca instrument de redistribuire, ar putea totuși accepta relativ ușor, în numele controlării încălzirii globale, utilizarea de noi impozite sau de impozite crescute pentru a accelera alocarea conform unui proiect uman a resurselor în industrii și tehnologii în care piața le-ar aloca în cantități diferite și conform unui calendar diferit. Dar, odată ce ar accepta politicile ce i-ar „proteja” pe oameni împotriva unor adversități ale naturii, liderilor liberali le va fi mai greu să explice de ce nu le-ar accepta și promova pe cele care i-ar apăra pe oameni de adeversitățile economice din societate.

2. Creșterea încrederii în proiectarea umană în epoca recentă

Încrederea omului în capacitatea sa de a proiecta ordinea socială a existat dintodeauna. Atât modul în care această încredere s-a consolidat, a devenit predominantă și s-a transmis în acțiuni practice, cât și potențialul distructiv al acestei încrederi au fost explicate convingător de autori geniali precum Friedrich Hayek, Karl Popper și Michael Polanyi. Una dintre ideile cheie ale acestor filozofi este aceea că în științele sociale acționează altfel de legi decât cele din fizică și că metodele din fizică nu pot fi utilizate pentru a predicționa și controla schimbări sociale. Folosind teoriile și concluziile acestor gânditori, obiectivul meu aici este de a readuce în atenția publicului, în special al celui tânăr, slăbiciunea concepției că omul poate folosi metode din fizică pentru a proiecta și controla evoluțiile din societate și de a privi unele inițiative din prezent prin această prismă.

Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, preocuparea de a proiecta ordinea socială s-a focalizat atât pe schimbările sociale, cât și pe schimbările în natura umană necesare creării unui „om nou” sau pe prezervarea „rasei pure”. Acea încredere și circumstanțele particulare care au acompaniat-o au favorizat apariția comunismului în Rusia, în 1917, a fascismului în Italia și a nazismului în Germania, în anii 1930. După al Doilea Război Mondial, socialismul început în Rusia s-a extins în alte țări. După război, încrederea în capacitatea omului de a proiecta schimbări sociale și economice a devenit foarte înaltă și în țările occidentale capitaliste, ceea ce a făcut ca locul pentru reglementări și restricții să crească în defavoarea libertății piețelor. Cu toate acestea, începând cu a doua jumătate a anilor 1980 și până în 2008, economiile capitaliste au favorizat o creștere, ce e drept, firavă, a libertății piețelor.

Totuși, după criza din 2008, acel plus de libertate economică apărut în perioada 1980-2008 s-a evaporat. Mai mult, liberalismul a fost recent găsit vinovat de a fi favorizat disparități rasiale. Cum a fost posibil ca liberalismul să se evapore din societate și să se ajungă la acuzații de rasism? Probabil că răspunsul cel mai la îndemână este că propaganda care a început imediat după acea criză a fost îndreptată spre a arăta că interesul personal este egal cu egoismul, că libertatea piețelor nu face decât să hrănească bestia capitalismului numită „ciclul de afaceri”, pe care, chipurile, numai o planificare individuală nu o poate stăpâni. În viziunea lor, inegalitățile economice și sociale sunt rodul prea marii libertăți a piețelor. Astfel, se readuce în actualitate ideea greșită că planificarea făcută de fiecare entitate economică nu poate fi coordonată de piețe pentru a duce la rezultate comparabile cu o „planificare” conștientă făcută pentru societate de elitele intelectuale.

Cei ce cred în planificarea schimbărilor găsesc întotdeauna o justificare pentru abordarea lor în apariția crizelor economice, care ar fi fie mai rare, fie mai blânde, dacă libertatea piețelor ar fi mai mică și rolul reglementării ar fi mai mare. Confortul intelectual pentru această abordare își are originile în chiar filozofia lui Aristotel, care este considerat primul economist, dacă ne referim la ideile sale despre gospodăria sau ferma bazată pe proprietatea privată, dar care nu este deloc un economist atunci când vine vorba de economia națională (economia în ansamblu), pentru că, așa cum demonstrează Hayek, atât pentru el, cât și pentru Platon (care, favoriza însă proprietatea comună), economia în ansamblu nu este un proces evolutiv, ci ordine ce apare ca rezultat al unei minți superioare. Aceste idei au rămas în viață, fiind perpetuate de Rousseau, Saint-Simon, Marx și de toți cei ce i-au urmat.

Astfel, după 2008, planificarea individuală a fost și mai mult decât în trecut „dirijată” prin noi reglementări stufoase care vizau noi ținte numerice pentru bilanțurile individuale. Și, ca totul să fie compatibil cu încrederea în capacitatea elitelor de a genera proiecte sociale și economice pentru societate, aceste reglementări sunt într-o proporție covârșitoare rodul proiectării umane, nu neapărat reguli descoperite de piețe ca bune practici.

Dusă la extrem, tendința actuală înseamnă să promovăm democrația, dar fără o componentă de liberalism economic proeminentă. Numai că fără această componentă, democrațiile vor slăbi foarte serios, pentru că nu ar putea să rămână solide din perspectivă economică. Democrațiile nu pot fi solide decât dacă sunt bogate, dar asupra acestei idei voi reveni cu mai multe detalii în ultima secțiune. Aicivreau să subliniez doar că dacă sărăcesc semnificativ, democrațiile se erodează, ceea ce le va aduce critici dure, pe care diverse coaliții politice ar putea fi foarte tentate să le contracareze prin renunțarea la alte libertăți, pe lângă cea economică. La extrem, socialismul ar putea fi privit și ca rezultat al unei astfel de evoluții, în care democrațiile au pierdut complet componenta liberală.

Sprijinirea recentă printr-o puternică propagandă a ideii că omul poate proiecta și controla schimbările din societate și economie a dus la concluzia că ceea ce s-a înfăptuit fără a fi rodul proiectării umane trebuie schimbat. În viziunea „omniscientă”, nu numai inegalitatea economică, dar și injustiția rasială a fost favorizată de liberalism, care a fost complice cu o injustiție rasială și a fost, de multe ori, fraudulos economic (Gray, 2020). Pe scurt, dacă la ceea ce se numește democrație liberală s-a ajuns trecând prin rasism, scalvagism etc., atunci ea trebuie reconstruită, pentru a fi înlocuită cu ceva ce ar trebuie să fie concordant cu un nou proiect uman de a transforma societatea. Recentele mișcări ce pot fi circumscrise așa-numitei culturi „cancel” sau „mișcare woke” este în esență un reflex al acestei redescoperiri a ideii că societatea este mai bună dacă este proiectată de om. Chiar dacă aceste mișcări nu spun cum ar trebui să fie noua societate, ele spun ce ar trebui eliminat din ea în termeni foarte variați, de la muzică la matematică.

3. Un (nou) act de trădare

Numai propaganda singură nu ar fi fost însă de ajuns pentru a genera evoluțiile menționate și care contribuie la erodarea masivă a liberalismului economic. A fost și un act de trădare din partea elitei intelectuale referitor la libertatea economică și la rațiune. Pentru că „trădare” este un cuvând foarte puternic, ideea trebuie explicată suficient cât să nu fie greșit înțeleasă prin semnificațiile pe care cuvântul respectiv le are.

Ideea de trădare a elitei intelectuale față de aceste două valori și, implicit, față de toleranță, pe care ambele o implică, este sugerată de Karl Popper, atunci când afirmă că „…unii dintre cei mai mari dintre liderii intelectuali…din trecut au spirijinit atacul peren asupra libertății și rațiunii” (Karl Popper, 1945, prefață la prima ediție), și astfel asupra toleranței, din moment ce Popper arată (de exemplu în op. cit., Capitolul 24: The Revolt Against Reason) legătura strânsă dintre libertate și rațiune, pe de o parte, și libertate și toleranță pe de altă parte.

Această referire la trădare este făcută de Popper într-o perioadă în care regimurile totalitae își atinseseră apogeul prin fascism și abia se extindeau prin comunism. Cine nu este familiarizat cu opera în care Popper a explicat trădarea elitelor ar putea spune că societatea noastră a evoluat și că cu greu așa ceva s-ar putea întâmpla în prezent. Dar Popper spune în introducerea la „Societatea deschisă și inamicii săi” că civilizația noastră „continuă să crească în ciuda faptului că atât de des a fost trădată de atât de mulți dintre liderii intelectuali ai omenirii”.

El menționează că „totalitarismul zilelor noastre aparține unei tradiții care este la fel de veche sau la fel de tânără ca civilizația noastră”. În acest context subliniază semnificația deosebită pe care o are „lupta perenă” împotriva totalitarismului. Totalitarismul a stimulat interesul său pentru a arăta eșecul „filozofiilor care sunt responsabile pentru larg răspândita prejudecată împotriva posibilității reformelor democratice” și pentru concepția că „our industrial system cannot continue to function without adopting the methods of collectivist planning…”

Astfel, în mod particular ne interesează să subliniem aici că atacul asupra valorilor menționate a fost susținut de-a lungul timpului și ar putea fi susținută în continuare de o viziune despre istorie inițiată de Platon și adoptată și dezvoltată de Hegel și Marx, pe care Popper a botezat-o istoricism. Conform acestei viziuni, istoria este guvernată de „legi inexorabile ale dezvoltării”, pe care elitele intelectule le pot descoperi și folosi pentru a înțelege încotro merge societatea și modul în care puterile statului pot fi crescute oricât de mult ar fi necesar pentru a le putea planifica în folosul societății. În esență, istoricismul spune că există „legi inexorabile ale destinului istoric” (Popper, ”The Poverty of Historicism”, 1964 [1957], în dedicația ce precede textul cărții). Este relevant să amintim în contextul schimbărilor care se petrec în societate în zilele noastre – mă refer mai ales la creșterea progresismului – că Popper a formulat următoarea concluzie: „It seems as if historicist ideas easily become prominent in times of great social change” (Popper, 1945, Vol. 1, p. 14).

O ramură a istoricismului care a devenit predominantă în societate și în studiul academic al disciplinelor din științele sociale este aceea care se bazează pe utilizarea metodelor fizicii în științele sociale (istoricismul „pro-naturalist” sau „pozitiv”, după cum se exprimă Popper). Popper sugerează că, „cu excepția științei economice”, științele sociale se află într-o stare deplorabilă exact din cauză că utilizează aceste metode ale fizicii într-un domeniu unde sunt inadecvate. Hayek (1967) [1935] a mers chiar mai departe și a argumentat că exact utilizarea acestor metode explică insuccesul în toate științele sociale, inclusiv în știința economică, cu precădere în teoria monetară.

Trădarea astfel înțeleasă a avut elementele sale ironice, căci economiștii au renunțat la o metodă adecvată de cercetare a structurilor complexe pentru a adopta una improprie și dedicată studierii cauzalităților mecanice simple din fizică. Metodele pe care le-au dezvoltat Adam Smith și Adam Ferguson pentru a cerceta structurile complexe utilizau conceptele de formare spontană a ordinii și evoluție selectivă. În fapt, strădania unor gânditori ca Smith, Ferguson, Carl Menger, Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Wilhelm Röpke de a înțelege formarea relațiilor umane prin intermediul conceptelor de ordine spontană și de evoluție au transformat aceste concepte în instrumentele principale de a înțelege fenomene complexe, cu cauzalități multidirecționale.

Pentru înțelegerea unor astfel de fenomene complexe, anumite abordări cauzale unidirecționale, inspirate din fizică, sunt insuficiente. Hayek (1988) a documentat cum anumite științe complexe cum sunt cibernetica, teoria sistemelor generale, sinergetica etc. nu au împrumutat concepte mecaniciste din fizică pentru a putea studia interacțiunea dintre elementele identificate ca aparținând unui sistem complex. Ele au împrumutat exact concepte de ordine spontană și evoluție de la filozofi ai moralei și economiști, de la lingviști, de la juriști care nu au împrumutat metode din fizică, ci doar au utilizat metode adecvate naturii complexe a sistemului relațiilor dintre oameni. Dacă nu mă înșel, chiar și fizica utilizează conceptul de ordinea spontană și evoluție, pentru a putea dovedi de ce, în general, galaxiile au formă de spirală. Probabil că este relevant de aminitit că în fizica cuantică există conceptul de fluctuație cuantică sau fluctuație a vidului, care apare spontan, și care încalcă legea conservării energiei.

În schimb, cele mai multe școli de gândire economică au renunțat la ordinea spontană și la evoluție ca instrumente principale de a studia economia, pentru a împrumuta metode cauzale unidirecționale din fizică. Utilizarea acestor metode combinată cu înțelegerea greșită că societatea a progresat datorită rațiunii și cunoașterii pe care o posedă liderii intelectuali, care știu ce este mai bine pentru societate, și nu datorită evoluției culturale care a produs o tradiție a regulilor de conduită, plasată între intuiție și rațiune (Hayek, 1988) a dat naștere unor metode cantitative inadecvate și constituie probabil cauza principală a limitelor din științele economice. Aceasta este trădarea la care m-am referit la începutul acestei secțiuni și pe baza căreia se poate propovădui reducerea liberalismului economic.

4. Aroganța elitelor (pretins) omnisciente

Nimeni nu neagă rolul rațiunii și acțiunii umane în progresul societății. Ceea ce este mereu discutat este ce fel de rațiune ghidează acțiunea umană spre rezultatele bune din societate. Pentru Biserică, cel puțin în viziunea lui Vico Giambattista, societatea („lumea națiunilor”) este rodul acțiunii umane, care este ghidată de Providență, „ întotdeauna superioară scopurilor particulare pe care oamenii și le-au stabilit pentru ei inșiși” (apud Craig Smith, 2003). Pentru Adam Smith, este vorba de mâna invizibilă, de ordinea pieței. Pentru Hayek este vorba despre „cooperarea spontană dintre oamei liberi”. Pentru acei istoriciști care cred că pot utiliza legile fizicii pentru a proiecta societatea, este rațiunea unor intelectuali.

Chiar mai mult decât negarea conceptului de voință liberă (free will), istoricismul a stimulat încrederea că omul poate detecta legile istoriei cu metode din fizică și că poate utiliza aceste legi pentru a proiecta un viitor mai bun pentru societate, adică planificarea centralizată. Ea a creat un rol pentru experți în planificare și în politici economice. Keynes spera că economia națională va ajunge să fie condusă de specialiști care se vor activa în instituții ale statului. Numai că, așa cum a arătat Hayek, exită un fapt care greu de explicat: de ce atunci când este planificată, economia nu reușește să atingă obiectivele, în timp ce atunci când este descentralizată, fiecare acționând cu cunoașterea limitată de care dispune, economia atinge „o stare a afacerilor” ca și când ar fi condusă în mod deliberat spre acel rezultat de cineva care ar poseda, ceea ce este imposibil, „cunoașterea combinată a tuturor acestor indivizi” (Hayek).

Răspunsul este acela că economia în ansamblul ei nu este un proiect uman colectiv, ci constituie rezultatul acțiunii umane individuale (adică este ordine spontană), ghidată de scopuri individuale și de resurse disponibile. Economia națională nu este economie în același fel în care este economie o gospodărie sau o firmă, care pot fi planificate, ci înseamnă ordine spontană (adică ordinea pieței), adică este interacțiunea dintre toate aceste „economii” libere. Economia națională este ordinea pieței. Fiecare entitate cunoaște circumstanțele particulare ale tranzacțiilor în care se angajează și le poate utiliza prompt și eficient numai dacă este liberă, adică dacă trebuie să respecte doar „regulile de justă conduită de aplicabilitate generală”.

O dimensiune a trădării elitelor intelectuale față de libertate, rațiune și toleranță poate fi înțeleasă însă din perspectiva cunoașterii pe care elitele o pot avea referitor la societate și la „legile inexorabile”. Pentru Hayek, lumea este caracterizată de schimbări, așa cum presupune și Marx, dar este în acelasi timp caracterizată de incertitudine și de ignoranță. Mai mult, ignoranța noastră este necesară și, în același timp, constituie fundație a libertății.

Considerând „varietatea nelimitată a talentelor și calificărilor umane” existente în societate apare ca necesară „ignoranța fiecărui individ referitor la cea mai mare parte din ceea ce este cunoscut tuturor celorlalți membri ai societății luați la un loc”, care este baza diviziunii cunoașterii în societate. Libertatea individuală de a ne utiliza aceste talente și calificări, și implicit orice libertate , „se sprijină pe recunoașterea inevitabilei noastre ignoranțe, a tuturor, privind foarte mulți dintre factorii de care depinde realizarea scopurilor noastre și a bunăstării noastre.” (Hayek, 2011 p. 80, sublinierea mea).

Cunoașterea din societate este dispersată, astfel că o persoană sau o elită intelectuală posedă doar o mică parte din această cunoaștere, adică poate cunoaște doar o mică parte dintre factorii de care depind scopurile și bunăstarea; de aceea, este imposibil să planificăm și să controlăm schimbările din societate. Societatea poate dispune de mai multă cunoaștere pentru că diversele fragmente de cunoaștere sunt combinate atunci când, indiferent de motiv (altruist sau nu), oamenii acționează, ceea ce conduce la o ordine a pieței, o ordine spontană.

Invocarea cunoașterii de către elite este un atac la libertate, la rațiune și la toleranță, din moment ce rațiunea nu poate fi menținută decât cu toleranță față de alte perspective și față de alte libertăți. De câte ori atrag atenția asupra acestui aspect, reamintind că economia în ansamblu este ordine spontană, mă confrunt cu critici din care înțeleg că cei ce le fac nu au o înțelegere profundă a ceea ce înseamnă ordine spontană. Îmi dau seama de acest fapt deoarece, din comentariile lor, realizez că, pentru ei, ordinea spontană este un fel de junglă, unde nu operează nici un principiu. Afirmației că libertatea individuală este ghidată de reguli de „justă conduită de aplicabilitate generală” (Hayek) i se opune, prin confuzie, ideea că unii au comportamete frauduloase. Pentru progresiști, a te referi la ordinea spontană este echivalent cu a fi iresponsabil și a nega rațiunea.

Nu au dreptate. Ordinea spontană nu neagă capacitatea omului de a fi rational, ci doar credința exagerată că se pot aplica metodele din fizică în economie națională pentru a planifica și controla schimbările sociale și economice. Foarte mulți oameni cred că predicția și controlul pe care omul le poate exersa în diverse industrii utilizând legile din științele fizicii pot fi dobândite și în societate, dacă se utilizează aceleași metode ca în științele fizicii. Dar exact asta este ipoteza greșită.

5. Chiar știm să stabilim ținte?

Revin la obiectivele sau țintele stabilite pentru societate de diverse organizații, conferințe, acorduri globale etc. În principiu, se stabilesc ținte de atins referitoare, de exemplu, la reducerea inegalității. Dar, într-un proces spontan (și evolutiv) cum este economia în ansamblul ei, exact stabilirea acestor obiective este un nonsens, căci, prin resursele pe care le deviază de la diverse utilizări particulare, împiedică utilizarea eficientă și promptă a cunoașterii circumstanțelor particulare de care dispune fiecare. Exact din acest motiv, stabilirea de obiective și elaborarea de planuri pentru atingerea acestor obiective „ale societății” este în același timp frână în calea atingerii obiectivelor și frână în calea ordinii spontane care produce rezultate durabile, care nu sunt rod al proiectării umane: proprietatea privată, limbajul, sistemul prețurilor, banii, sistemul rezervelor fracționare pe care se bazează băncile etc.

Reducerea inegalității

Cu toate acestea, în ciuda evidențelor, atitudinea economiștilor pare să se schimbe exact în direcția opusă. Începând de pe la mijlocul anilor 1980 și până înainte de criza din 2008, exista un anumit consens conform căruia inegalitatea economică era mai degrabă rodul intervențiilor guvernamentale, al stimulării inadecvate a muncii și al unor rigidități pe piața muncii. În consecință, soluțiile propuse pentru reducerea inegalității se refereau la dereglementarea pieței muncii și la reducerea cheltuielilor sociale, astfel încât să se înlăture obstacolele care încetineau creșterea veniturilor relativ mici.

Acea etapă a apus. În prezent, discuțiile despre reducerea inegalității pornesc de la ideea că dereglementările și reducerea unor programe sociale au constituit cauze foarte importante ale inegalității economice. De exemplu, Blanchard și Rodrik (ed., 2021), afirmă că „A combination of forces since the 1980s—globalization, new technologies, and institutional changes (orientate spre o mai mare libertate a pieței-nota mea)—have generated strong centrifugal effects in advanced economies, deepening existing divisions and creating new ones. Groups with the assets, skills, talents, and (sometimes) political connections needed to take advantage of these changes have benefited handsomely from the economic opportunities that were created. For many others, however, the same underlying trends have weakened employment prospects, suppressed incomes, and heightened economic insecurity[1]…[R]eacting to this evidence, we organized a major conference on inequality at the Peterson Institute for International Economics in October 2019. The conference focused on the tools that policymakers already have or could have to combat inequality…we need the government to play a more forceful direct role in closing gaps in living standards”.

Acest discurs este istoricist: fără reglementări dedicate unor grupuri particulare, ci doar ghidată de reguli cu aplicabilitate generală (adică pentru toți), piața duce la adâncirea inegalității economice. Pentru că știm destinația istorică la care duc legile pieței (adâncirea inegalității), reducerea inegalității se califică din nou pentru a fi o țintă directă pentru politici proiectate de experți din administrație și din mediul academic, implemetate de guverne.

Keynes (1936, p. 332) credea că „there is social and psychological justification for significant inequalities of incomes and wealth, but not for such large disparities as exist to-day. There are valuable human activities which require the motive of money-making and the environment of private wealth-ownership for their full fruition. Moreover, dangerous human proclivities can be canalised into comparatively harmless channels by the existence of opportunities for money-making and private wealth…” În contrast cu Keynes, pentru experții care au participat la conferința citată, nu numai că o inegalitate semnificativă nu este necesar utilă, dar „… the implicit assumption in many of the presentations was that inequality is restraining economic growth by reducing economic opportunities for the lower and middle classes and fostering (or reflecting) monopolistic rents for the very wealthy.” Mai mult, „There was not much discussion of an equity versus efficiency trade-off (i.e., a trade-off between income equality and economic performance).”, astfel că „There was widespread agreement that policies should focus on more than poverty reduction.” Cu alte cuvinte, discutarea eficienței economice, factor de bază al creșterii producției (singura bază pentru reducerea sărăciei și inegalității), a fost în mare măsură neglijată.

O concluzie a conferinței, sumarizată de Blanchard și Rodrik (2021) în introducere este aceea că pentru a reduce inegalitatea, politicile ar trebui să fie atât dintre cele deja testate, cât și cele încă netestate, căci doar ele ar fi „fundamental inovative”. În plus, politicile ar trebui să vizeze preproducția (educația, sănătatea, accesul la finanțare), producția, prin politici industriale (salariu minim, subvenții pentru investiții și R&D, tratate comerciale, garantarea locurilor de muncă, politici de influențare a direcției schimbărilor tehnologice etc.) și postproducția prin redistribuirea veniturilor și a avuției (impozite progresive, impozite pe avere, impozite negative pe venit, bonuri ieftine pentru mâncare (food stamps) etc.).

În viziunea participanților la acea mare conferință din 2019, care cu siguranță are un ecou puternic în rândul guvernelor, toate aceste măsuri mobilizate pentru a atinge ținte referitoare la egalitate ar trebui să fie acompaniate de o creștere a impozitelor („There was broad agreement that taxes (at least in the United States) have to rise”) și ar adresa toate nivelurile scării veniturilor: cea de jos, cea din mijloc și cea de la vârf. Este important să notăm că Blanchard și Rodrik (2021) își exprimă speranța că economiștii „vor fi în avangarda (vanguard) acestor reforme mai degrabă decât să joace rolul obișnuit al negativistului („nu ne putem permite”, „nu avem suficiente fapte”, „stimulentele vor fi distruse” și așa mai departe).”

Evident, la o primă analiză, toate aceste politici au nevoie și în același timp ar trebui să ducă la creșterea ponderii veniturilor în PIB, care ar putea fi utilizate pentru a reduce inegalitatea. Numai că, așa cum au arătat o serie de studii, nu se poate spune cu certitudine care este relația dintre democrație, redistribuire și inegalitate. O prezentare a literaturii dedicată acestei probleme este prezentată în Acemoglu et al. (2015). Astfel, unele studii au găsit o corelație negativă între democrație și reducerea inegalității, în timp ce altele au găsit o corelație pozitivă.

Un fapt însă nu poate fi negat: ponderea veniturilor bugetare, în țările democratice a crescut după al Doilea război Mondial, în unele țări atingând aproape 50 la sută din PIB. Mai mult, ponderea cheltuielilor sociale a crescut mult mai repede decât producția începând cu anii 1960, ajungând în prezent să fie 15-20 la sută din PIB. În fine, dacă ținem cont de datele prezentate la conferința pe care am citat-o mai sus, inegalitatea a crescut începând din anii 1980.

Acestea sunt date suficiente pentru a afirma că expandarea guvernelor nu garantează reducerea inegalității economice în democrație. Totuși, pentru a introduce mai multă rigoare, menționez câteva concluzii prezentate într-unul dintre cele mai recente studii realizat de Acemoglu et al. (2015, pp. 1888-1990) pe baze empirice: (i) „First, we find a robust and quantitatively large positive effect of democracy on tax revenue as a percentage of GDP (and also on total government revenues as a percentage of GDP)”; (ii) „… however, we find a much more limited effect of democracy on inequality.”; (iii) We further find that democracy tends to increase inequality and taxation when the middle class is less prosperous relative to the poor. These correlations are consistent with Director’s law, which suggests that democracy often empowers the middle class to redistribute from the rest of society to itself.”[2]

Acemoglu et al. (2015) nu fac referire la conexiunea dintre democrație și liberalism. Dar, așa cum am argumentat mai sus, fără reglementarea liberală a piețelor cu reguli generale, nu cu reguli țintind să ofere anumite avantaje sau protecție economică și social unor grupuri, cu excepția celor cu adevărat sărace, democrația pierde capacitatea de a genera prosperitate. La limită, ea poate pierde toate libertățile, devenind o societate socialistă. În interpretarea mea, pentru a face o legătură între democrație și liberalism, putem spune că atunci când clasa de mijloc sprijină libertatea piețelor, ea devine mai bogată relativ la cei săraci și mai aproape de clasa avută. Atunci, inegalitatea se reduce concomitent cu reducerea ponderii veniturilor în PIB.

Închei această referire la țintele privind egalitatea sau reducerea inegalităților cu o mențiune la România. Din moment ce o clasă de mijloc relative săracă tinde să crească concomitent impozitele și inegalitatea economică, trebuie să fim precauți atunci când auzim în societate voci care susțin că trebuie să avem ca țintă creșterea ponderii veniturilor bugetare în PIB la 38 la sută, cât este media din Uniunea Europeană. Dacă această creștere se va realiza prin mai buna colectare a impozitelor, atunci este salutară din perspectiva conformării. Dar dacă această creștere se va realiza prin rate de impozitare mai mari, atunci este aproape sigur că această acțiune nu va determina reducerea inegalității economice.

Clima

Am arătat deja în introducere considerentele pentru care stabilirea unei ținte referitoare la controlul climei ar fi eronată. Totuși, vreau să mă refer aici explicit la stabilirea, prin Acordul de la Paris, a obiectivului de a păstra creșterea temperaturii medii la 2 grade Celsius sub nivelul pre-industrial, și de a realiza eforturi pentru „a limita creșterea temperaturii la 1,5 grade Celsius peste nivelurile pre-industriale”. Acest obiectiv, împreună cu creșterea abilității de adaptare la schimbările climatice și cu orientarea fluxurilor financiare în concordanță cu o cale de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră ar trebui să „întărească răspunsul global la amenințarea schimbărilor de climă, în contextul dezvoltării sustenabile și al eforturilor de eradicare a sărăciei”.

Acordul de la Paris exemplifică foarte bine cum o componentă a mediului înconjurător oferit de natură este adus în sprijinul unui obiectiv social, și anume eradicarea sărăciei. Să admitem, de dragul exercițiului, că activitatea umană influențează semnificativ clima și că acea țintă poate fi atinsă în orizontul de timp prevăzut în acord. Dar cu ce costuri? Se poate eradica sărăcia atunci când eradicarea sărăciei este proiectată de o elită? Și în ce măsură acest din urmă obiectiv este compatibil cu închiderea industriilor presupuse a influența semnificativ clima? Această din urmă întrebare este cu atât mai relevantă cu cât, așa cum spune Koonin (2021), fiind foarte mult în spiritul celor discutate aici în legătură cu evoluția, „știința este insuficientă pentru a face proiecții utile despre cum se va schimba clima în deceniile ce vor veni, și mult mai puțin despre ce efecte vor avea asupra ei acțiunile noastre” (p. 4).

În fine, ar trebui să menționez, fără a intra în detalii, și că unele studii afirmă că există o legătura puternic pozitivă între egalitatea economică și biodiversitatea planetei, atât în interiorul țărilor, cât și între țări (vezi o listă bibliografică și o evaluare a literaturii pe http://regardssurlaterre.com/en/economic-equality-condition-biodiversity-conservation). Cu alte cuvinte, cu cât este mai mare egalitatea economică, cu atât este mai bine prezervată biodiversitatea. Totuși, ar trebui să exercităm multă precauție în preluarea în deciziile noastre a unor astfel de rezultate care sunt obținute pe baza unor date care, atât referitor la biodiversitate, cât și la inegalitate, cel puțin în actualul stadiu de dezvoltare, nu prezintă suficientă încredere.

Inflația

În încheiere, pentru a nu fi acuzați că vedem doar paiul din ochiul altora, este necesar să ne referim și la stabilirea de către băncile centrale sau de către guverne a unei ținte privind inflația. Stabilirea unei ținte de inflație prea ambițioase și eliminarea rapidă a devierilor de la țintă pot fi foarte costisitoare. La început, poate și din considerente referitoare le nevoia de construire a credibilității noilor politici monetare de țintire a inflației, foarte mulți teoreticieni au lucrat cu ținte foarte ambițioase și, mai ales, cu o intransigență înaltă față de devierile de la țintă, mai ales când inflația era relativ înaltă. În schimb, ca profesie, bancherii centrali, sau ceea ce se numește „central banking”, au învățat că trebuie să se întoarcă la țintă netezind schimbările în ratele dobânzilor, nu bruscându-le.

Pe de altă parte, inflațiile medii (înțeleasă aici ca inflație agregată, opus al inflației prețurilor relative, nu ca opus al inflației agregate de la sfârșitul anului) pe care le țintesc băncile centrale ascund multe procese complicate, cu schimbări importante ale prețurilor relative și cu consecințe greu sau imposibil de anticipat pentru alocarea resurselor. Lăsat liber, în fiecare perioadă, sistemul spontan al prețurilor produce o inflație medie (agregată) cu o anumită structură a prețurilor relative. Acest sistem de prețuri coordonează acțiunile individuale. Pentru a face acest lucru ele sunt mereu „incorecte” (termenul este preluat de la Barry, 1982) în raport cu echilibrul, în sensul că nu reflectă un echilibru care constă în descoperirea tuturor faptelor și a tuturor oportunităților ca urmare a unui proces de competiție perfecta care s-a încheiat cu acest rezultat al echilibrului.

Dimpotrivă, competiția nu se încheie niciodată, râmânând noi fapte și oportunități de descoperit, astfel că prețurile râmân „incorecte” pentru a transmite informațiile celor care au cunoașterea necesară să recunoască noile fapte și oportunități. În consecință, inflația medie (agregată) de care are nevoie un sistem în care concurența este un proces continuu de descoperire este întotdeauna cunoscută ex post. Acea inflație poate fi mai mare sau mai mică, în anumite perioade. Tot ce trebuie să facă o bancă centrală este să reușească să nu interfereze cu alocarea eficientă a resurselor.

Au reușit băncile centrale din această perspectivă? Înainte de 2008, foarte mulți ar fi răspuns afirmativ, menționând că politicile monetare au asigurat stabilitatea prețurilor la nivel agregat, considerând că stabilitatea prețurilor este echivalentă cu echilibrul, în care piața asigură coordonarea alocării resurselor. O veche perspetivă referitoare la eșecul de cordonare părea să capete o validare. Această perspectivă formulată în perioada interbelică de școala monetaristă și de cea austriacă argumenta că funcționarea defectuoasă a sistemului monetar, și nu vreo caracteristică intrinsecă a ordinii pieței este principala cauză a eșecului de coordonare. În consecință, este nevoie de măsuri monetare adecvate pentru a evita eșecul de coordonare. În mod particular, argumentul monetarist, devenit ulterior un argument central neokeynesist, era acela că asigurarea stabilității prețurilor era suficientă pentru ca piața să asigure coordonarea alocării eficiente a resurselor.

Experiența din cele trei decenii anterioare crizei din 2008 părea să confirme că politica monetară reușise să găsească acele măsuri adecvate. Este însă probabil mai înțelept să admitem doar că țintirea inflației, apărută la începutul anilor 1990 a fost cea mai reușită strategie de politică monetară adoptată de la Primul Război Mondial încoace pentru stabilizarea prețurilor. După 2008, experiența pare să arate că o politică monetară adecvată ar putea să însemne altceva. Argumentul „austriac” din perioada interbelică a fost acela că stabilitatea indicelui general al prețurilor (un agregat) nu poate asigura stabilitatea prețurilor relative, astfel că inflația medie (agregată) stabilă poate fi acompaniată de distorsiuni majore în alocarea resurselor. Aceasta înseamnă că, stabilind mereu cu succes rata dobânzii la nivelul natural, sistemul bancar în întregul său ar putea să asigure neutralitatea banilor relativ la nivelul general al prețurilor, dar nu și neutralitatea relativ la bunuri. Probabil că insuccesul în a asigura neutralitatea banilor față de valoarea bunurilor explică, în termen profunzi, criza din 2008. Chiar dacă am admite că sistemul bancar a reușit să mențină rata dobânzii la nivelul natural, ceea ce ar însemna să admitem că a reușit să asigurare neutralitatea banilor față de inflație, banii nu au fost neutri față de bunuri, adică față de prețurile relative. Criza din 2008 a fost explicată în general prin efecte, nu prin cauze profunde. Securitizarea frenetică din anii 2000 pe piața de mortgage, considerată unul dintre factorii cheie care au dus la criza din 2008, a fost probabil în bună măsură efectul unei distorsiuni în prețurile bunurilor de capital referitor la bunurile de consum.

După criza din 2008, tot mai mulți teoreticieni s-au convins că sarcinile prea ambițioase (a se citi „rod al proiectării umane”) sunt costisitoare. O țintă de inflație atinsă de țările dezvoltate pentru o îndelungată perioadă înainte de 2008 s-a dovedit prea joasă odată ce distorsiunile acumulate în alocarea resurselor a dus la Marea Recesiune, și a făcut dificilă creșterea anticipațiilor inflaționiste și revenirea ratelor nominale ale dobânzilor la nivelurile cu care societatea este obișnuită să opereze. Exact acest context este exploatat de politicieni pentru a submina independența băncilor centrale prin introducerea concomitentă de ținte de inflație mai laxe și de obiective secundare, în potențial conflict chiar cu ținta de inflație pe care ar putea să o accepte. Cu cât sunt mai multe obiective în sarcina băncii centrale cu atât mai mult crește șansa ca independența băncii să se erodeze. Asa s-a întâmplat în anii 1930; de atunci au fost stabilite ținte fie pentru prețuri, fie pentru ocupare, fie pentru ambele.

Cred că există o altă lecție, mai importantă, dar pe care societatea de astăzi nu numai că nu este pregătită să o accepte, dar este chiar pregătită să o respingă orbește, pe baze ideologice. Ar trebui să reflectăm mai mult la faptul că înainte de a-și propune să aibă obiective referitoare la inflație și producție, introducând cine știe ce distorsiuni neintenționate în încercarea de a atinge ținte „dorite”, bancherii centrali ajunseseră în mod spontan la practica de a utiliza politica monetară exclusiv pentru a asigura stabilitatea ratelor de schimb în raport cu aurul în condiții de mobilitate deplină a capitalurilor. Prin ordine spontană, băncile centrale au înțeles că trebuie să aibă un obiectiv extern, comun tuturor țărilor, fără a avea obiective interne specifice referitoare la inflație sau ocupare. În perioada 1873-1913, etalonul-aur a asigurat stabilitatea pe termen lung a prețurilor de consum, a ratelor reale și nominale ale dobânzilor și o relativă stabilitate financiară, fără ca aceste obiective să fie stabilite ca ținte.

Bibliografie

• Acemoglu Daron, Suresh Naidu, Pascual Restrepo și James A. Robinson (2015), „Democracy, Redistribution, and Inequality”, in Handbook of Income Distribution, Volume 2B, pp. 1886-1966, Elsevier B.V. ISSN 1574-0056, http://dx.doi.org/10.1016/B978-0-444-59429-7.00022 (accesat în 19 august 2021).
• Barry Norman (1982), „The Tradition of Spontaneous Order”, în Literature of Liberty: A Review of Contemporary Liberal Thought , vol. V, no. 2, Summer 1982,
• Blanchard Olivier și Rodrik Dani (eds.) (2021), „Combating Inequality-Rethinking Government’s Role”, Peterson Institute for International Economics, MIT Press.
• Gray John (2020), „The woke have no vision of the future, unherd.com
• Hayek Friedrich Augustus (1967) [1935], „Prices and Production”, A.M. Kelley, reprinted of the 1935 edition.
• Hayek Friedrich Augustus (1974), „The Pretence Of Knowledge”, The American Economic Review, Vol 79 No. 6, Dec 1989, p. 6.
• Hayek Friedrich Augustus (1988), „The Fatal Conceit: Errors of Socialism”, in W.W. Bartley III (ed.) The Collected Works of F.A. Hayek, Vol. 1, p. 76, Routledge.
• Hayek Friedrich Augustus (2011) [1967], ”The Constitution of Liberty: The Definitive Edition”, p. 80, în Ronald Hamowy (ed.), The Collected Works of F. A. Hayek, Volume XVII.
• Keynes M. John (1936), „The General Theory of Employment, Interest, and Money”, Palgrave, MacMillan.
• Koonin E. Steven (2021), „Unsettled: What Climate Science Tells Us, What It Doesn’t, and Why It Matters”, Benbella.
• Meadows Donela, Meadows Denis, Randers Jørgen, William W. Behrens III (1972), „The Limits to Growth: A Report for The Cub of Rome’s Project on the Predicament of Mankaind”, Universe.
• Popper Karl (1945), „The Open Society and its Enemies”, George Routledge & Sons.
• Popper Karl (1964)[1957], „The Poverty of Historicism”, Harper Torchbooks.
• Smith Craig (2003), „The Idea of Spontaneous Order in Liberal Political Thought”, PhD thesis, p. 10, University of Glasgow.
• Stigler J. George (1970), „Director’s Law of Public Income Redistribution”, Journal of Law and Economics, Vol. 13, No. 1 (Apr., 1970), pp. 1-10.

[1] Perioada criticată este exact acea perioadă la care m-am referit mai sus afirmând că „începând cu a doua jumătate a anilor 1980 și până în 2008, economiile capitaliste au favorizat o creștere, ce e drept, firavă, a libertății piețelor”.

[2] Denumirea îi aparține lui George Stigler: „Almost a decade ago Aaron Director proposed a law of public expendi-tures: Public expenditures are made for the primary benefit of the middle classes, and financed with taxes which are borne in considerable part by the poor and rich.” (vezi Stigler, 1970)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp