Cu durere și cu dragoste, creștinilor catolici și protestanți, la vreme grea pentru credință...

Mă pregăteam să scriu câteva gânduri luminoase pentru prietenii mei catolici și protestanți, a căror prăznuire de Înviere se apropie. Începusem luminos, cu zorii Învierii, când mironosițele femei îl căutau pe cel Viu printre cei morți. Apoi au venit veștile de moarte și suferință de la Bruxelles... Și m-am gândit că e încă Săptămâna Patimilor pentru confesiunile creștinismului occidental și că tulburarea din inima credincioșilor este mai mult decât dureroasă. Și că nu pot fi străin de drama lor. Mi-am adus aminte și că avem tineri și familii de români acolo, pe unde trece linia frontului ucigaș. Și m-au impresionat românii de acolo cum au reacționat, nerespingându-i pe prietenii lor arabi ori musulmani, neuitând nici o clipă că nu au voie să confunde națiunile cu nebunii care le reprezintă în buza iadului. E un exercițiu greu. Noi nu-i iertăm nici măcar pe cei care ne fac binele...

Cum n-avem voie să uităm că această săptămână a Patimilor a avut câteva anotimpuri de ucidere în Siria creștină, acolo unde paginile unui nou Sinaxar se scriu cu sânge în fiecare zi. Pentru astfel de vremuri tulburi, Biserica face amintire de Patimile Mântuitorului. Pentru astfel de momente de încercuire a Ierusalimului ceresc cu trupele uciderii fără scrupul sunt rugăciunile, postul și gesturile discrete ale durerii. Prietenii mei din strana occidentală sunt răniți de moarte și zvon de surpare a bucuriei sărbătorii se-aude până în inimile noastre. 

Ca băiat de Ardeal nu-mi pot închipui emoția Învierii fără serile lungi, prin care furam peste capul credincioșilor catolici din Biserica de pe strada Zizinului din Brașov emoția slujbei lor de Paști de acolo. Nu înțelegeam mare lucru, slujba era în limba maghiară, dar îmi vedeam prietenii din bloc fericiți și asta îmi era de-ajuns. A doua zi fugeam la Biserica Neagră, ascultam cuminte kolectele - rugăciunile speciale ale lutheranilor, dedicate zilei de Înviere. Rupeam prea puțin germana ca să înțeleg tot, dar emoția din comportamentul prietenilor mei îmi era de-ajuns. De-acolo urcam spre Șchei unde, cu foarte rare excepții, ascultam slujba și predica dăruită de părinții rânduiți altarului, care erau încă de Post.

Mi-e dor tare de oamenii liniștii aceleia. De bucuria prietenilor mei. În timp, nu am renunțat să mă bucur de bucuria lor. Seara de sâmbăta mare în așteptarea Paștelui catolic mi-o petrec încă cu emoție, privesc cu respect spre frumusețea comunității lor, reconfirm inimii mele dragostea pentru efortul lor ca Biserică și ca oameni de a crește credința creștină.

Nu. Nu este vorba de ecumenism, ci de dragoste. Nu este vorba că-mi pierd identitatea ortodoxă, ci că învăț să mi-o respect mai mult, mai atent, mai luminos. A rânduit Dumnezeu să citesc semnele vieții lor liturgice și praznicele lor să-mi fie îndemn spre propria mărturie. Azi oameni ca Monseniorul Carlo Maria Martini ori Raniero Cantalamesa îmi sunt inspirație. Amvonul fratelui mă inspiră. Cum inspirație mi-este Sf. Teresa de Calcutta ori Maximilian Kolbe. Cum Dietrich Bonhoffer rămâne mărturia vie a unei conștiințe creștine fără reproș. Suntem europeni în construcția credinței noastre? Vom afla. Examenul pătimirii noastre este aici, lângă noi. Doliul ne confirmă temerile, dar nu ne învinge nădejdea. 

Suntem fiii Învierii, să ne bucurăm și să trăim ca niște fii ai Învierii! În praful cu miros de trinitrotoluen al atentatelor mireasma respectului reciproc ne îndeamnă să parcurgem împreună Taina Iubirii Celui Înviat.

Nu. Nu este ușor să iubești dușmanul și nici pe aproapele ca pe tine însuți. E dificil și pentru că am uitat să ne iubim pe noi înșine prin sporul nostru în cele ale sufletului. Ortodocșii încercăm să postim pentru alte câteva zile, nu multe. Fraților noștri le este bucurie de praznic ceasul de acum. Să ținem aproape unii de alții.

Europa aruncată în aerul dușmăniei are nevoie și de bucuria, și de postirea noastră, de dragostea și respectul nostru reciproc. În numele Mântuitorului nu există mai multe Învieri, asta este limpede, dar există mai multe moduri de a exprima darul ei. Suntem fiii Învierii, să ne bucurăm și să trăim ca niște fii ai Învierii! În praful cu miros de trinitrotoluen al atentatelor mireasma respectului reciproc ne îndeamnă să parcurgem împreună Taina Iubirii Celui Înviat. Chiar dacă nu va îndepărta vălătucii de iad ai urii.

Dar nu pentru ei să ne iubim, nu pentru dușmani să stăm împreună, ci pentru că Hristos Domnul ne este Dumnezeu. Înviat. Dăruitor de viață veșnică. Sâmbătă seara, pe când vom priveghea în așteptarea celei de-a doua Duminici din Post, ortodocșii ne vom bucura să vă știm în sărbătoare. Sus să avem inimile, unii altora sărbătoare. Pe Calea Golgotei noi știm că Hristos a înviat, trăim și ne așteptăm învierea în dragostea Lui. În Numele Lui, bucurați-vă! Suntem alături de voi! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp