N-am visat niciodată să devin actor pentru că mi-am dat seama întotdeauna că nu am nici cel mai mic talent pentru actorie. Acum sunt inginer şi n-am regretat niciodată alegerea făcută. Şi, cu toate astea, chipul meu a rămas înregistrat undeva pe o peliculă, într-un film. Era prin 1984 sau 1985. Mergeam pe Bulevardul Magheru când, la un moment dat, mă opreşte un domn relativ în vârstă şi mă întreabă :
- Domnule, nu vrei să joci într-un film?
Mă uit la el cu neîncredere, ştiind câţi escroci sunt prin Bucureşti.
- Hai, domnule, că e treabă serioasă! Sergiu Nicolăescu face un film despre 23 August şi avem nevoie de figuraţie. Dumneata ai o figură ariană şi ai putea juca rolul unui ofiţer neamţ.
Eu, tot neîncrezator.
- Domnule, sediul filmului e aici aproape, la cinematograful Scala. Ce te costă să mergi până acolo?
În cele din urmă am mers şi m-am convins că, într-adevăr, era treabă serioasă. Pe una din uşile de la etajul unu scria „Ziua Z”. Mi s-a fixat o întâlnire pentru a doua zi la teatrul „Ion Creangă”. M-au îmbrăcat în uniformă de ofiţer neamţ şi am mers cu un autocar până într-un loc unde filma Sergiu Nicolaescu. Era într-o zonă în demolare şi arăta ca după un bombardament. Ne-am aliniat, iar Nicolăescu ne-a trecut în revistă. Ne-a oprit aproape pe toţi pentru filmările ce urmau a doua zi. Ni s-a spus să ne tundem scurt, lucru care mie personal nu prea mi-a convenit. Totuşi pentru binele artei am făcut-o şi pe asta (!). A doua zi ne-am prezentat la Clinceni, la aerodrom. Ne-am aliniat iarăşi, iar Nicolaescu ne-a mai trecut o dată în revistă. S-a oprit în faţa unui tânăr îmbrăcat în uniformă neagră de SS-ist uitându-se cu mare atenţie la el.
„- Lipseşte ceva, lipseşte ceva…
Iar apoi izbucneşte.
- Unde e insigna partidului?
Rămân năuc. Care insignă a partidului? Toţi se uită la fel de nedumeriţi ca şi mine.
- Insigna partidului nazist, idioţilor! - şi mai trage şi o înjurătură urâtă.
- Să vină Ileana (Oroveanu) la mine! Se prezintă o doamnă drăguţă şi foarte speriată.
- Unde sunt insignele partidului, Ileana, că am adus special mai multe din Germania?
- Le-am uitat, răspunde ea pierdută.
- Nu mă interesează, rezolvă problema!
În câteva minute doamna se prezintă cu un nasture pe care îl îmbracă în pânză albă şi desenează pe el cu carioca un cerc roşu cu o svastică neagră în centru, pe care o coase pe cravata SS-istului. Nicolaescu mai verifică o dată şi e mulţumit.
- E bine, la filmare nu se observă.
Apare un alt tip, mic de statură, care ne trece în revistă. Am aflat ulterior că era Mircea Vodă, machiorul. Se opreşte în faţa mea.
- Dumneata trebuie să te tunzi!
- Mai mult de atât? - întreb eu mirat. Nu mă mai tunsesem aşa de scurt din liceu, unde până în clasa a 11-a eram tuns zero.
- Da.
- Fugi, domnule, de aici, că nu mă tund!
- Nu te tunzi, nu filmezi!
- Bine. Atunci nu filmez!.
Am plecat la autocar şi m-am înfundat într-un scaun. Am adormit şi m-am trezit undeva, mult după orele amiezii. Se filmau nişte scene în preajma unor corturi unde nişte ofiţeri germani studiau nişte hărţi. Nicolăescu era într-un ARO cu o portavoce în mână.
- Daţi foc la cauciucuri!
Cineva aprinde vreo 3-4 anvelope uzate.
- Ce-i asta, vreau fum, aprindeti vreo 10-15 cauciucuri!
După ce le-au aprins a dispărut, pur si simplu, Bragadiru din câmpul nostru vizual de atâta fum. Nicolaescu discuta cu câţiva piloţi care zburau deja pe deasupra noastră printr-o staţie radio aflată în maşina. Avioanele coboară în picaj şi trec prin perdeaua de fum la 20-30 de metri deasupra solului.
- A fost bine? - se aude glasul unui pilot în staţie.
- A fost bine, dar vreau să coborâţi şi mai jos. La următoarea dublă avioanele au trecut atât de aproape de sol, încât am crezut că n-or să se mai redreseze.
- A fost bine? - întreabă din nou pilotul.
- Da, e perfect.
Mă întrebam atunci cine e mai nebun, Nicolaescu sau piloţii? La un moment dat, lui Nicolăescu îi cad ochii pe mine.
- De ce nu filmezi, domnule? - mă întreabă el în portavoce.
Îi fac semn că nu sunt îndeajuns de tuns. Mai trage o înjurătură urâtă şi îşi vede mai departe de treabă. Am plecat acasă fără să filmez nimic. Peste câteva zile, mă caută din nou impresarul cu figuraţia, întrebându-mă dacă nu vreau să filmez.
- Bine, domnule, dacă filmul ăsta nu se poate face fără mine, o să vin.
S-a filmat undeva pe malul unui lac, cred că la Baloteşti, într-o vilă a fostului sediu al comandamentului german. De data asta n-am mai scăpat. Am fost tuns de nu mi-a mai rămas decât ceva păr în vârful capului, spre amuzamentul de a doua zi al colegilor de serviciu care mă întrebau dacă m-a prins miliţia cu ceva. Satisfacţia mea a fost când şi Nicolaescu a păţit ceva asemănător, cu toate protestele lui.
O tânără cu o figură ştearsă şi cu un neg mare pe faţă se tot lipea de Nicolaescu.
- Cine e? întreb eu pe cineva. Fiică-sa?
- Ei şi dumneata, e noua lui iubită.
Ni s-au dat câteva indicaţii pentru ceea ce aveam de făcut. Nu mare lucru. Plimbam nişte hârtii şi înfigeam nişte steguleţe într-o hartă mare de pe peretele din fundal.
- Nu mă faceți să stric pelicula, trebuie să ne iasă din prima.
Câţiva actori de la Teatrul german din Sibiu cârcoteau nemulţumiţi într-un colţ.
- De ce naiba ne-au mai chemat pe noi dacă nu spunem nimic în limba germană?
- Am nevoie de cineva din figuraţie să spună câteva cuvinte.
Mă priveşte mai întâi pe mine, dar renunţă.
- Am nevoie de cineva cu grad inferior.
Alege un soldat şi-l învaţă ce să spună. Băiatul e emoţionat, dar în cele din urmă reuşeşte să spună replica aşa cum trebuie. După ce se ia camera de pe el îşi descheie repede tunica la gat. Abia respira! N-am văzut niciodata pe cineva să transpire atât de abundent în aşa de scurt timp. Prin platou trece şi Eusebiu Ştefănescu. Constat că semăn aşa de mult cu el de parcă ar fi fratele meu mai mare. Un ofiţer trebuia să intre batând pas de defilare, să se oprească în faţa generalului nemţ (Sergiu Nicolaescu) şi să raporteze:
- Domnule General, o telegramă de la București.
Intră ofiţerul, se opreşte în faţa lui Nicolăescu şi spune foarte serios:
- Tovarăşe General, o telegramă de la Bucureşti.
Toată lumea e pe jos de râs, iar atmosfera se destinde. S-a filmat până seara târziu. De data asta totul a ieşit foarte bine. Sunt foarte mulţumit că chipul meu a rămas acolo, pe peliculă, pentru eternitate, chiar dacă nimeni nu mă ştie. Ulterior filmul a fost completat dupa ’90 şi cu alte scene în care apar şi alte personaje, inclusiv regele Mihai. Filmul a fost redenumit „Oglinda”. A apărut şi pe DVD, aşa că l-am cumpărat. Din când în când îl mai vizionez. Ce tânăr eram!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.