- Raportul Comisiei Europene privind Mecanismul de Cooperare și Verificare stabilit în comun cu România consemnează trendul pozitiv al justiției atât în combaterea corupției, cât și în eficiența acesteia.
- Instituțiile politice, în special Parlamentul României, sunt cele care frânează în principal combaterea corupției.
- MCV nu va fi ridicat anul acesta și nu există semne că va fi ridicat în curând.
Într-o atmosferă extrem de tensionată la București legată de posibila amputare a mijloacelor legale de combatere a corupției de către Guvern, Comisia Europeană a publicat raportul politic și cel tehnic privind Mecanismul de Cooperare și Verificare stabilit în comun cu România înainte de intrarea acesteia în Uniunea Europeană (decembrie 2006).
Raportul are o retrospectivă a celor 10 ani de la data instituirii lui, dată care marchează intrarea României în Uniunea Europeană, dar și o analiză a ultimului an, 2016, din perspectiva eficienței justiției și a combaterii corupției la nivel înalt și în administrația publică.
Ca o observație generală a Raportului, reiterată de altfel în toate pozițiile publice ale oficialilor Comisiei: lupta împotriva corupției în România, eficiența ei, reprezintă o preocupare majoră pentru Comisie. Și ar trebui să reprezinte o preocupare și pentru instituțiile statului român.
Nu trebuie uitat că instituirea Mecanismului a fost, de fapt, o condiționalitate a României la momentul intrării în Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), iar România a acceptat, nu i s-a impus, să intre în UE cu această condiționalitate. Mai mult, în decembrie 2006 statul român s-a obligat să rezolve problemele structurale ce existau în eficiența justiției și să accelereze lupta împotriva corupției, aceasta din urmă fiind văzută ca principala frână de dezvoltare economică și socială a României.
De ce a fost nevoie de instituirea Mecanismului de Cooperare și Verificare? Pentru că statele membre UE au nevoie de un partener credibil, e vorba de România, care-și poate îndeplini obligațiile prevăzute în tratatele, regulamentele și directivele UE, că instituțiile statului român vor fi capabile să aplice corect această legislație, politicile și programele UE.
A mai fost o rațiune înscrisă în documentul comun semnat de Comisie, și ratificat de Consiliul European, cu România: progresul în reforma justiției, combaterea corupției vor permite cetățenilor români să se bucure pe deplin de drepturile pe care le au cetății Uniunii Europene.
Așadar, au trecut 10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, dar și 10 ani de când funcționează MCV.
În decembrie anul trecut mai toți politicienii români au dat comunicate de presă, declarații prin care au salutat această aniversare, subliniind cât de importantă a fost și este apartenența României la Uniunea Europeană.
Dar cât de mult a făcut clasa politică să se ridice la înălțimea momentului? Pare, cel puțin așa cum consemnează obiectiv raportul MCV din ianuarie 2017, că politicienii români, marea lor majoritate, au un discurs golit de conținut. Sau una spun și alta fac.
Așadar, raportul conține o retrospectivă a celor 10 ani de la instituirea MCV. În ce privește justiția și eficiența ei, se remarcă un trend pozitiv al justiției, al instituțiilor judiciare de la momentul instituirii MCV până în anul 2016. Iar lupta împotriva corupției, nota de excelență este cuvântul de ordine, fiind subliniate eforturile Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor judecătorești de a soluționa cu celeritate cauzele, dar și a DNA în ce privește anchetarea cauzelor de corupție.
Această concluzie este dată nu numai de consemnarea punctuală a eforturilor justiției românești, dar și de faptul că în ultimii ani nu au mai fost consemnate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului decizii de admitere a Curții privind încălcarea de către instanțele și parchetele românești a dreptului la un proces echitabil, nici în ce privește durata proceselor și nici anchete penale care să încalce drepturile fundamentale ale celor cercetați. Concluzia raportului vine dintr-o vizită a delegației tehnice MCV la sediul Curții Europene a Drepturilor Omului în iunie 2016 și din discuțiile cu oficialii Curții și ai Consiliului Europei. De asemenea, oficialii Curții Europene au arătat că a crescut calitatea hotărârilor judecătorești ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale instanțelor, așa cum ajung ele în cauzele aflate pe rolul Curții. A crescut în schimb numărul de cauze la Curte privind condițiile de detenție ale celor condamnați.
În schimb, principala frână în ce privește performanțele justiției o reprezintă politicul și modul în care s-a raportat la justiție, așa cum rezultă din conținutul raportului tehnic MCV publicat.
Înainte de a arăta care sunt criticile aduse clasei politice, trebuie spus că sunt infirmate susținerile unor reprezentanți ai Guvernului și ai Parlamentului legate de ridicarea anul acesta (2017) a Mecanismului de verificare și cooperare și că toate obiectivele au fost realizate de România.
În primul rând, Comisia Europeană arată în raport că cele 4 obiective stabilite inițial nu au fost schimbate pe parcursul celor 10 ani de funcționare a MCV. Ele sunt aceleași, nu există alte obiective care să fi fost impuse României. Cei care afirmă că aceste obiective au fost suplimentate unilateral de Comisia Europeană nu înțeleg că, de fapt, mijloacele de realizare a celor 4 obiective sunt altele sau, mai exact, lipsa de voință, reaua credință chiar a unor actori publici, cum e Parlamentul spre exemplu, în realizarea acestor obiective de către statul român constituie o frână în eficiența justiției și a combaterii corupției.
Indirect, raportul Comisiei Europene taxează dublul discurs al politicienilor din România, a celor care spun că sprijină justiția și combaterea corupției, dar de fapt nu se sfiesc ca prin acțiunile lor să pună în pericol ideea de justiție și de luptă anticorupție. Motiv pentru care recomandarea Comisiei este de a nu fi ridicat MCV.
Acești politicieni susțin că obiectivele din MCV au fost realizate. Susținerea lor este demontată, însă, de detaliile tehnice ale raportului. Cum să spui că justiția funcționează când ea, judecători și procurori sunt atacați zi de zi de aceiași politicieni sau de oameni direct interesați (inculpați în dosare de corupție, condamnați pentru fapte grave etc.)? Cum să spui că sprijini lupta anticorupție când în mod netransparent, pe ușa din dos vii cu proiecte de ordonanțe de urgență care subminează serios cadrul legislativ privind combaterea corupției?
Iată care sunt criticile aduse Parlamentului, care iese foarte șifonat în raportul de țară din ianuarie 2017:
• Modificările codurilor penale și de procedură penală au stat pe rolul comisiliilor de specialitate a Parlamentului uneori ani de zile, deși Guvernul a trimis rapid propunerile de modificare după deciziile CCR de constatare a neconstituționalității unor texte din codul penal și codul de procedură penală. Mai mult, e criticat Parlamentul că aceste inițiative ale Guvernului au fost amendate de diverși parlamentari cu propuneri care au avut și au ca țintă să amputeze lupta împotriva corupției. Se mai arată în raport că Guvernul a fost nevoit în 2016, din cauză că proiectele de modificare au zăcut în sertarele Parlamentului, să adopte o ordonanță de urgență în 2016, după o dezbatere publică și consultarea CSM, a ÎCCJ, a PG;
• Nu a pus în executare hotărâri judecătorești privind incompatibilitatea funcției de parlamentar cu alte funcții și a refuzat, Parlamentul, să ia act de deciziile definitive prin care s-a constatat această incompatibilitate pentru mai mulți parlamentari și, ca atare, să pună în executare sancțiunea unor astfel de hotărâri (dată de lege, sancțiunea, nu de instanțe ...) ca un astfel de parlamentar să i se retragă calitatea de parlamentar;
• Imunitatea parlamentarilor și a miniștrilor sau foștilor miniștri, care au calitatea de parlamentari. Dacă președinții României au avizat solicitările Ministerului Public, Parlamentul nu numai că a refuzat în mai multe rânduri (o treime din cereri a fost refuzat avizul pentru cei 10 ani, cu o culme a refuzului în 2016 când au fost refuzate jumătate din cereri), dar a fost și inconstant: au fost situții cu stări de fapt similare pentru care a fost ridicată imunitatea imediat, iar pentru altele a fost refuzată ridicarea imunității;
• Nu a fost adoptat nici până azi Codul de Etică al parlamentarilor, deși e o recomandare recurentă de câțiva ani în rapoartele MCV. De ce e important pentru Justiție? Pentru că în Cod vor trebui să fie reflectate interdicții pentru parlamentari de a critica nejustificat justiția și obligații de a nu afecta independența (expresia din raport: „respectarea independenței justiției nu a fost internalizată de către Parlament prin adoptarea unui Cod de etică”);
• O altă problemă este cea legată de parlamentarii care au fost condamnați cu suspendarea executării pedepsei pentru fapte de corupție: este necesar a se stabili dacă ei mai pot să-și păstreze calitatea de parlamentari. Aici nu s-au efectuat modificări legislative, deși atenționările rapoartelor MCV în această direcție au fost făcută, însă nu au fost puse în practică.
Timpul a fost prea scurt de la declanșarea discuțiilor publice pe marginea celor două proiecte de ordonanță de urgență privind grațierea și modificarea unor texte din codul penal și de procedură penală, menite să știrbească lupta anticorupție, încât raportul de anul acesta să conțină o analiză obiectivă a intenției Guvernului. Dar recomandarea politică, cum că Comisia a luat act de aceste intenții ale Guvernului și că va monitoriza evoluția, ar trebui să însemne un avertisment serios pentru Guvern.
În orice caz, actualul Guvern este criticat, indirect, că pur și simplu a „uitat” în protgramul de guvernare să trateze problema anticorupției prin prisma Strategiei Naționale Anticorupție asumată și în fața instituțiilor europene. E o problemă pe care nu știu dacă voit sau din neglijență Guvernul a omis-o, însă nu se poate face că ea nu există. Sunt convins că în discuțiile pe care oficialii români din Guvern și din Parlament cu reprezentanți ai instituțiilor Uniunii Europene primii vor fi întrebați de stadiul acestei strategii. Nu știu ce intenționează actualul ministru al justiției, dar ar trebui să depășească bâlbele care i-au marcat primele săptămâni de mandat și să se ridice la înălțimea funcției și responsabilității pe care o are prin asumarea Strategiei Naționale Anticorupție și de monitorizare a implementării acestei strategii.
Este criticat și fostul Guvern în ce privește modul în care a înțeles să propună în câteva din funcțiile de la vârful Ministerului Public. Dacă în cazul propunerii procurorului general al României (2016) și al DIICOT (2015) a fost urmată o procedură transparentă, cu criterii clare de nominalizare, nu la fel s-a procedat în cazul propunerii făcute în funcția de șef al DNA și în funcțiile de prim adjunct și adjunct al procurorului general.
Astfel, raportul arată că propunerea pentru funcția de procuror șef al DNA a fost făcută în lipsa unei proceduri transparente, acesta (doamna Kovesi) fiind desemnată direct, fără a urma o procedură ca în cazul procedurilor de desemnare a procurorului general și procurorului șef DIICOT. De asemenea, pentru cele două funcții de prim adjunct și adjunct al procurorului general fostul ministru al justiției Prună a anunțat în iunie 2016 că nominalizările vor fi lăsate în sarcina noului ministru al justiției, intempestiv, în luna decembrie, în ultimele zile de mandat ale ministrului Prună nominalizările au fost transmise secției de procurori a CSM, fără o transparență a desemnării lor.
Sigur, și justiția mai are multe de făcut, cum ar fi problema redactărilor hotărârilor judecătorești cu întârziere sau de o mai mare transparență și o legătură mai strânsă a CSM cu judecătorii și procurorii, însă „primadona” actualului raport al Comisiei Europene este de departe clasa politică. Aș repeta ce am spus anterior: raportul nu constituie o sancțiune pentru România, nici nu trebuie să ne simțim, ca români, umiliți că cineva ne dă lecții. Trebuie să înțelegem că suntem parte a unei structuri politice, economice și sociale care ne impun și obligații, nu doar drepturi. Altfel, nu?, suntem mândri că suntem în Uniunea Europeană, dar bine ar fi dacă am avea doar drepturi, nu și obligații.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ultima oară când am citit Constituția, se vorbea pe undeva de principiul separării puterilor în stat: puterile sunt legislativă, executivă și judecătorească. Judecători și procurori care se opun unui act al puterii legislative? Este normal așa ceva? Este constituțional?
Cu siguranță că DNA-ului îi este mai ușor să trimită în judecată suspecții pentru abuzul în funcție. S-a tot dat exemplul unui funcționar/demnitar care ar putea să cumpere un telefon mobil cu 35.000 Euro, acesta fiind un abuz.
Așa este, este un abuz, dar el nu cumpără un bun mult supraevaluat decât pentru a primi, pe undeva, mită, sau pentru a furniza bani ilegali partidului său, sau unui terț. Datoria procurorilor este să dovedească toate actele de corupție, pentru că aici vorbim de cel puțin două persoane implicate: funcționarul în cauză, cel care vinde bunul supraevaluat, dacă nu și mulți alții care conlucrează la această faptă.
Condamnând cu ușurință doar abuzul, nu eliminăm corupția: cel care dă parandărătul rămâne neacuzat. Cei care participă la asta (comisia de selecție de ofertă, contabili șamd) vor ascunde fapta, pentru că vor fi, la rândul lor, incriminați. Abuzul, de fapt, se face și la adresa funcționarilor corecți care sunt forțați să fie parte la coțcărie.
Abuzul este supărător când funcționarul îl folosește pentru a determina petentul să ofere mită. Dați-mi voie să pot raporta abuzul, astfel încât să puteți supraveghea acei funcționari care fac abuzuri pentru a sugera mită, înlocuindu-i înainte de a lua mita, sau organizându-i un flagrant!
Mai mult, corupția este dependentă de birocrație. Cei mai mulți cetățeni dau șpăgi pentru a mișca demersurile birocratice mai repede. Lupta anticorupție trebuie completată cu prevenirea corupției, prin desființarea acelor mecanisme care favorizează corupția.
Înțeleg că și un judecător are păreri personale, că ar opta pentru legi mai aspre, sau mai puțin aspre. Dar cred că ar trebui să nu-și compromită imparțialitatea, scriind astfel de articole. Un judecător are aceeași greutate în statul român ca și președintele republicii, singura diferență fiind că aici vorbim de un personaj colectiv, a cărui prestanță se păstrează prin respectul pe care fiecare judecător în parte îl impune.
Când în justiție unui cetățean i se încalcă dreptul la un proces echitabil, de fapt ni se încalcă nouă, tuturor, acel drept.
Judecătorul trebuie să se asigure că ambele părți din proces bat civilizat la toate acele portițe și trec numai prin acele portițe, fără să spargă porțile, fără să le sară, fără să le dărâme.