foto: Profimedia
Ziua Națională a României ar fi trebuit să fie, ca într-un scenariu ideal, un pansament peste rănile adânci ale unei societăți tot mai sfâșiate între lumi paralele, viziuni incompatibile și voci care ricoșează fără răspuns. Ar fi trebuit să fie răgazul în care străzile se aud mai tare decât breaking news-urile, în care oamenii cântă peste zgomotul certurilor politice, în care furia se dizolvă în frigul de decembrie și nu se întoarce măcar până dimineața următoare. O zi în care toți respirăm la unison, iar arena conflictelor cotidiene rămâne, în sfârșit, pustie, lăsată să prindă praful binemeritat al tăcerii.
Desigur, tocmai de aceea l-am numit „scenariu ideal”: fiindcă România ultimilor ani nu mai seamănă deloc cu un spațiu de sărbătoare, asemenea momente reușind să preia formă doar în concepția temerară a câtorva optimiști incorigibili. S-a transformat într-un fel de Vest Sălbatic administrativ, în care goana după vinovați ține loc de goană după aur, iar fiecare tabără se grăbește să tragă prima, convinsă că adevărul se decide prin rapiditatea pistolului, nu prin forța argumentului.
Într-un astfel de haos imprevizibil, 1 Decembrie ar fi trebuit să fie momentul în care ne amintim că, dincolo de praful ridicat de duelurile zilnice, există un fir nevăzut care ne leagă: memoria celor care au făcut această țară, sacrificiul celor care au apărat-o și speranța celor care încă încearcă să o ducă mai departe.
Într-adevăr, anul acesta, de Ziua Națională, străzile au răsunat, dar nu de urale și de sărbătoare, ci de marșurile paralele de la Alba Iulia, ale căror ecouri au radiat pe întreaga suprafață a țării. Prima jumătate a zilei a fost confiscată de cordoane de jandarmi împinse la limită, strigăte de demisie și ritmul asurzitor al tobelor care nu anunțau festivități, ci preambulul unui conflict.
Peste zgomotul manifestărilor s-a așternut discursul președintelui Nicușor Dan, un discurs care, pentru o clipă, a părut că sparge complet peretele de autocenzură după care politicienii români ascund, de obicei, adevărurile incomode. A vorbit despre corupția care „ne-a ținut înapoi” nivelul de trai și ipocrizia celor care s-au specializat în a o practica; despre sistemul de învățământ „slab spre foarte slab” care plasează viitorul României pe un traseu incert; despre administrația publică păgubitoare care este „depășită” și nu poate „ține pasul cu societatea”; despre lipsa unei „politici economice adevărate”; despre alegerile anulate, diaspora și spațiul public care este „poluat” de o „reversare de sloganuri”. A fost un adevăr spus fără menajamente, un inventar complet al rănilor noastre, onest și necesar, dar atât de greu, încât sinceritatea din spatele său a perpetuat atmosfera deja apăsătoare.
S-ar fi sfârșit drept încă un 1 Decembrie în care ne-am fi privit în oglindă mai mult cu neliniște decât cu mândrie. Și totuși, seara, pe același ecran pe care suntem obișnuiți să ne vedem dezbinați, s-a întâmplat ceva neașteptat care a schimbat tonul zilei: o televiziune a ales să-și îndrepte reflectoarele către cei care, în mod normal, intră în cadru doar ca fundal, către eroii tăcuți pe care, dacă i-ai întâlni mâine în autobuz, probabil nu i-ai recunoaște, deși o parte din ceea ce funcționează în România le aparține. La 30 de ani de la apariția sa, PRO TV și-a folosit momentul aniversar nu pentru a-și aplauda propriile reușite (deși ar fi avut toate motivele să o facă), ci pentru a face un pas în spate pentru câțiva oameni care nu cer nimic, dar schimbă lumea, creând acolo unde instituțiile se blochează, vindecând acolo unde sistemul renunță. O gală concepută nu ca un spectacol, ci ca un reper moral menit a ne reaminti, chiar prin titlul său, ceea ce a devenit blurat pentru mulți dintre noi: „Tu ești România!”.
Am văzut un englez care a ales, cu o luciditate și o dragoste greu de replicat, să devină român și să ne arate propria țară prin ochi la care noi nu mai avem acces, pentru că ne-am obișnuit prea mult cu ea. Am văzut medici care se voluntariază în a merge cu caravane mobile acolo unde drumul nu mai seamănă cu niciun drum. Am văzut salvamontiști care își părăsesc familia în miez de noapte, fără să poată promite când se vor întoarce acasă, dar profund conștienți că fiecare minut câștigat poate însemna încă o viață salvată. Toți acești oameni (și mulți alții) au devenit, din acea seară, ceea ce ar fi trebuit să fie de mult: repere.
România nu este, în primul rând, despre cei care se ceartă la vârf, ci despre cei care repară, în liniște, la bază. Gala aceasta a arătat că există, încă, un limbaj comun: recunoștința față de cei care fac bine. Într-o țară frântă la fiecare campanie electorală, a existat un moment în care nimeni nu a simțit nevoia să întrebe: „Din ce partid e omul acesta?”, fiind suficient să afle răspunsul la întrebarea cu adevărat esențială: „Ce a făcut?”.
Este ușor să scrii „Tu ești România” pe un ecran. E mult mai greu să o poți spune uitându-te în ochii cuiva care nu a cerut niciodată aplauze, dar care le merită mai mult decât toți cei care le revendică zilnic. În seara de 1 Decembrie, formula aceasta nu a mai sunat ca un slogan. A sunat ca o constatare care se întoarce, în oglindă, către fiecare dintre noi. Poate că întrebarea adevărată, după această gală, nu va mai fi „ne mai reprezintă cineva?”, ci „în ce fel, fiecare dintre noi poate reprezenta România?”. Dacă răspunsul începe, măcar timid, să semene cu poveștile celor premiați acolo, atunci nu am urmărit doar un program TV reușit. Am văzut, în direct, cum arată România pe care, dincolo de toate dezbinările, o vrem cu toții.
Pentru că toți vrem, la bază, aceleași lucruri. Și cei din gări, cu valiza lângă ei, și cei din satele unde semnalul la telefon e încă un lux, și cei din blocurile gri de la marginea marilor orașe, și cei care stau la coadă la vot, și cei care stau la coadă la microbuz. Toți, fără excepție, vor o Românie în care să nu îți fie rușine când spui, în fața unui străin, „Sunt român”.
Da, așa cum a reușit să transmită și gala, România suntem toți. Cu toate diferențele noastre, cu toate rănile și dezamăgirile: cei premiați pe scenă, cei din fața televizoarelor, cei care nici măcar nu au știut că există această gală, pentru că erau la muncă. Cei care au rămas, dar și cei care au plecat. Cei încă plini de entuziasm, dar și cei care, loviți de prea multe ori, s-au resemnat în a spune „nu mai cred în țara asta”. Cei dintâi au datoria să nu-i abandoneze pe ceilalți, ci să-i includă și pe ei în acest „Tu ești România”, chiar dacă, deocamdată, nu se mai simt parte din nimic.
Totuși, nu putem trăi într-o gală în fiecare seară. Între timp, au revenit știrile despre crize, scandaluri, anchete, deficit și statistici reci, dar ceva poate rămâne din această seară și anume, ideea că România nu este condamnată la cinism. Că acesta este doar cel mai comod reflex, nu și singurul posibil. Că putem, măcar o dată pe an, să lăsăm deoparte îndoiala și să aplaudăm, fără suspiciune, oamenii care chiar merită. Ne revoltăm, pe bună dreptate, când unele televiziuni împrăștie ură, superficialitate și manipulare. Este corect, dar incomplet. Trebuie să știm să recunoaștem și momentul în care o televiziune face exact opusul: introduce, în spațiul public, demnitate, modestie și solidaritate, spunându-ne, în mod clar, că România nu este a unora sau a altora, ci a tuturor.
Asta s-a întâmplat de 1 Decembrie 2025.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.