De ce au respins senatorii Legea Marii Prudențe?

 Marțea trecută, Senatul a respins proiectul Legii pentru înființarea Comitetului Național de Supraveghere Macroprudențială. E bine sau rău că s-a votat așa? Dată fiind importanța acestei legi, respingerea ei în prima Cameră a Legislativului cere o analiză riguroasă.

Aș putea lega votul unora dintre senatori de constatarea că, până și aluziile la macroprudențialitate îi duc la disperare pe mulți politicieni și enervează o mare parte a opiniei publice. Deși, în nicio economie din lume, fără macroprudențialitate nu vin investiții, finanțările sunt restrânse, iar șansele de creștere economică sănătoasă, singura care aduce prosperitate, scad dramatic. 

Dovadă că și în România, deși avem ritmuri de creștere peste media europeană, bunăstarea este departe.

Poate că și titlul legii – ce deseori , în dezbaterea publică a fost acuzat de ”încifrare”- i-a inhibat pe unii dintre senatorii care s-au împotrivit. Era, poate, mai bun un alt titlu: Legea Marii Prudențe. Nu este târziu să fie schimbat. Mesajul ar fi mai ușor de înțeles și, astfel, ar ajunge și la cei ce obișnuiesc să citească doar titlurile.

Cât de mult are nevoie România de această lege? Este întrebarea-cheie a dezbaterii!

Am ales douăsprezece argumente din care se conturează răspunsul

I. Nevoia de Semnale Puternice

În anii crizei, cele mai multe țări ale lumii au devenit atente la dinamica incertitudinilor, riscurilor și vulnerabilităților. Și, cu deosebire, la impactul acestora asupra stabilității financiare. Simțind nevoia de avertizoare puternice, s-au grăbit să înființeze instituții speciale în care au concentrat profesioniști în problematici financiar-bancare. 

Misiunea lor: să detecteze pericolele ce amenință sistemele macroeconomice și să trimită semnale guvernelor, altor autorități cu responsabilități în aceste domenii.

 II. Ce poziție a adoptat Uniunea Europeană

La nivelul Uniunii, a lua ființă Comitetul European pentru Risc Sistemic. Pe scurt: CERS. În vederea creșterii vitezei de reacție și a eficienței intervențiilor, a fost adoptată decizia ca toate țările componente să înființeze foruri naționale – corespondente CERS.

III. recomandările CERS către țările membre?

1) În fiecare țară a Uniunii Europene, politica macroprudențială să fie aplicată de o singură instituție: fie Banca Centrală sau Autoritatea de Stabilitate Financiară, fie de un comitet național.

2) Obiectivul final al politicii macroprudențiale, în fiecare stat membru, să fie asigurarea stabilității sistemului financiar în ansamblu și consolidarea capacității de revenire după șocuri.

3) Diminuarea acumulării de riscuri sistemice, asigurându-se pe această cale o contribuție sustenabilă a sectorului financiar la creșterea economică.

4) Nominalizarea, în legislația națională, a autorității căreia i se încredințează aplicarea politicii macroprudențiale.

5) Stabilirea, în fiecare țară a mecanismelor pentru cooperarea tuturor autorităților ale căror acțiuni au un impact substanțial asupra stabilității financiare.

6) Banca Centrală să dețină un rol major în politica macroprudențială.

IV. Cum au răspuns statele europene

1) Din 28 de ţări membre, în 24 Parlamentele au adoptat rapid legi şi au înfiinţat Comitete de Macrostabilitate

2) În patru ţări (între care şi România), guvernele au elaborat proiecte de legi, urmând să fie supuse votului parlamentelor naționale.

V. Cum a răspuns România

1) A fost elaborat (cu mare întârziere) un proiect de lege privind înfiinţarea Comitetul Naţional de Supraveghere Macroprudențială a Sistemului Financiar.

2) Comitetul, potrivit proiectului de lege, ar urma să fie condus de un Consiliu, având următoarea componentă: preşedinte – guvernatorul BNR, membri – prim-viceguvernatorul, viceguvernatorii și economistul-șef ai BNR, doi reprezentanţi ai Autorităţii de Supraveghere Financiară şi doi reprezentanţi ai Guvernului.

*

NB. Din acel moment s-a aprins dezbaterea. A fost aruncată în spaţiul public o petardă – că respectivul Comitet ar emite “recomandări obligatorii”. Sintagmă inexistentă în textul proietului de lege.

Politicieni, profesori de economie, avocaţi, analişti au atacat public proiectul de lege. Mulţi fără ca măcar să-l fi răsfoit.

VI. Ce prevede, în esență, proiectul de lege

1) Repet: ar suna mai bine Legea Marii Prudențe!

2) Dar, să respectăm litera textului. Potrivit proiectului de lege, se prevede înființarea Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială, care asigură cooperarea inter-instituţională între: a) BNR; b) Autoritatea de Supraveghere Financiară; c) Guvern.

3) Important: acest comitet nu va aduce atingere prerogativelor conferite de lege celor trei autorităţi.

4) Obiectivul lui fundamental – garantarea stabilității sistemului financiar.

5) În speţă – răspunde pentru: a) întărirea rezistenţei la şocuri; b) diminuarea riscurilor sistemice; c) contribuţia sustenabilă a sistemului financiar la creşterea economică.

6) Atribuţii specifice: a) identifică, solicită şi analizează informaţii despre evaluarea riscurilor sistemice; b) iniţiază acţiuni în vederea prevenirii şi diminuării riscurilor sistemice; c) formulează opinii consultative; d) emite recomandări şi, după caz, avertizări.

7) Asigură cooperarea şi schimbul de informaţii cu Comisia Europeană, cu Autoritatea Bancară Europeană, cu Comitetul European pentru Risc Sistemic, precum şi cu autorităţi echivalente din alte state membre ale Uniunii Europene…

8) Comitetul de Macroprudențialitate este împuternicit să facă recomandări Guvernului, atenție: să facă recomandări, nu să dea ordine! în vederea iniţierii, în condiţiile legii, a unor proiecte legislative în scopul menţinerii stabilităţii financiare.

9) Guvernul „trebuie să adopte măsuri corespunzătoare, inclusiv să emită reglementări” şi, după caz, să întreprindă acţiuni în vederea diminuării riscurilor. 

VII. Și ce și-au închipuit cei care n-au citit decât titlul.

În mass-media au căpătat repede circulație formule cum sunt:

„Lovitură de stat”; „Guvernul sub tutela BNR”.

Sau: „model de guvernare al înțelepților de pe Lipscani, din templul economiei, cunoscut doar în statele teocratice”.

Şi astfel publicul a fost trimis în ceață cu concluzii de tipul:

• guvernatorul BNR va putea cenzura iniţiativele Guvernului

• înfiinţarea acestui Comitet „reprezintă o încercare transparentă de subminare a suveranităţii naţionale”;

• „se pare că acest Comitet preia conducerea şi nu numai că poate împiedica, dar poate să impună decizii Guvernului”;

• „un monstru juridic precum acest Comitet denaturează grav sistemul instituţional democratic românesc, deoarece respectivul Consiliu devine un organism deasupra acţiunii şi controlului puterii legislative, ceea ce nu poate fi acceptat”;

• „nu pot nouă oameni, cât ar fi de buni şi de bine intenţionaţi, să decidă tot, deasupra Guvernului, deasupra Parlamentului”

VIII. Consecințele patinării pe lângă text

De remarcat că lideri de opinie, unii având responsabilităţi importante în mari partide parlamentare, au ieșit în spaţiul public cu afirmaţii riscante pentru prestigiul și credibilitatea lor.

Unii s-au lăsat manipulați de cei care – deliberat sau nu – au intoxicat opinia publică. Textul legii a rămas, deci, neînțeles. Cum neînțelese au rămas și condițiile care au impus construcția acestui document, scopurile pentru care a fost gândit și rosturile lui în societate.

IX. Opinia Consiliului Legislativ

1) A avizat favorabil proiectul de lege.

2) A notificat faptul că prevederile proiectului de lege sunt în consonanţă cu angajamentele asumate de România prin Tratatul de aderare la UE, aşa cum a fost ratificat prin Legea nr.157/2005.

3) Din punct de vedere al dreptului european, demersul normativ cade sub incidenţa reglementărilor statuate la nivelul UE, subsumate politicilor economice şi monetare şi liberei circulaţii a capitalurilor.

4) Aplicarea normelor juridice europene, care au fost transpuse la nivelul dreptului intern, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, (…) nu poate fi pe deplin asigurată în absenţa unei autorităţi macroprudențiale. Ca urmare, înființarea acestei autorități este imperios necesară.

X. Un model către care ne-au condus lecțiile crizei

1) Modelul Comitetului de Macroprudențialitate nu are nicio legătură cu vreun model dictatorial sau teocratic. Iar temeiurile acestuia sunt democratice și sunt europene.

2) Către un astfel de model au condus lecţiile crizei.

3) În fiecare dintre statele Uniunii Europene, modelul a căpătat anumite particularităţi, fiind astfel acomodat specificului organizării supravegherii financiare dintr-o ţară sau alta. Dar, în comitetele din toate aceste state, băncilor centrale le revine un rol fundamental.

XI. O instituție de esență europeană

1) În 13 state (Belgia, Cipru, Cehia, Estonia, Grecia, Ungaria, Irlanda, Letonia, Lituania, Malta, Portugalia, Slovacia, Regatul Unit) Comitetul funcţionează în cadrul băncii centrale.

2) În două state (Finlanda şi Suedia) îşi are baza în cadrul Autorităţii de Supraveghere Financiară.

3) Iar alte 13 ţări (Austria, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Slovenia, Spania şi România) au optat pentru Comitete care să funcţioneze separat, reunind însă specialişti din banca centrală, ASF şi Guvern.

4) În ceea ce priveşte preşedinţia, în Germania bunăoară revine Ministerului de Finanţe, dar guvernatorul Băncii Centrale are drept de veto.

5) La fel în Franţa, însă numai guvernatorul băncii centrale are puterea de a propune activarea de măsuri.

6) În celelalte ţări, preşedinţia revine băncii centrale.

7) Dincolo de graniţele Uniunii Europene, în Elveţia, Banca Centrală, Autoritatea de Supraveghere şi Guvernul colaborează deja pentru întărirea stabilităţii financiare, tendinţa fiind înfiinţarea tot a unui Comitet Naţional.

8) Şi dacă acesta este o practică general-europeană, este nedrept și contraproductiv ca publicul român să nu fie parte într-un circuit informațional corect. Pentru că nimic din ceea ce există în textul de lege, privind înființarea Comitetului de Macroprudențialitate, nu a făcut obiectul reproșurilor sau acuzațiilor. În schimb, un spațiu imens de dezbatere pe aceasta tema s-a irosit cu acuzarea unor vicii imaginare. Care, în realitatea textului, lipsesc cum ar spune Caragiale cu desăvârșire.

9) Cacofonia din discursurile publice a fost atât de derutantă, încât mesajele - și cele corecte și cele incorecte – au îndepărtat publicul de la dialogul cu autoritățile și i-au indus dezinteres pentru un proces legislativ important pentru societatea românească. Așa ceva a fost posibil și pentru că partea cea mai mare a comunității economiștilor, a școlilor economice din universități, a mediului academic, în general, a tăcut.

XII. Și iată ce a ieșit!

1) Într-o zi de marți (10 noiembrie 2015!) Senatul a respins Legea Marii Prudențe!

2) Cum au motivat cei care au votat împotriva legii? Au reluat, aproape punct cu punct, reproșurile din dezbaterea publică aduse legii de către cei care n-o citiseră.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp