De ce mai există România

Foto: Profimedia

Aceia dintre noi care au deprins cititul în ultimul deceniu al lui Ceauşescu cred că îşi vor aminti mereu chipul de viking a lui Ştefan cel Mare ori bărbăţia lui Mihai Viteazul în faţa călăului din Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş. Trei volume care, odată citite, îţi stârneau dragostea pentru România şi măreţele ei figuri de eroi.

Crescuţi cu iluzia unor asemenea legende, dar zdrobiţi mereu de realitatea deloc idilică, ar trebui să-i înţelegem pe cei care încearcă să justifice existenţa unei ţări prin vitejia vreunui domnitor sau prin creştinismul ante-Iisus al dacilor. La fel cum, dacă am privi realitatea cu ochii albaştri şi crunţi ai lui Ştefan din acele cărţi, ar trebui să ne întrebăm de ce există un stat numit România.

Dacă în alte epoci, statul era reprezentat de vreun suveran (că doar cunoaştem celebra propoziţie care a făcut istorie la case mai mari, Statul sunt eu!) sau de voinţa de îmbogăţire a unor nobili, în lumea modernă se spune că statul există pentru a-şi proteja cetăţenii şi a le asigura un trai decent, sănătatea şi drepturile.

Doar că, de treizeci de ani, cetăţenii României cam lipsesc din scopul pe care un stat modern ar trebui să îl aibă.

De Educaţia românilor se ocupă un minister ai cărui conducători vorbesc mereu de reformă şi adaptare la nevoile actuale. Asta în timp ce au distrus învăţământul profesional, au creat programe şcolare care amintesc mai degrabă de anii ’80 şi nevoia de a ţine posturi pentru cei care predau materii fără rost, în vreme ce copiii noştri sunt printre ultimii din Europa la evaluările internaţionale. Un sistem care, clamând meritocraţia, nu face altceva decât să perpetueze nevoia de meditaţii, puterea unor veşnici inspectori şi directori cu pile la partid. Şi, evident, să protejeze cohortele de politicieni şi băieţi descurcăreţi care, sătui să se laude cu maşîni scumpe, amante şi sejururi tropicale, şi-au dorit să li se adreseze amicii cu elegantul „dottore”.

De Sănătatea noastră se ocupă un minister ale cărui resurse surâd directorilor de spitale, secretarilor de stat, preşedinţilor de case de sănătate, distribuitorilor de medicamente. Înainte de a devaliza Primăria Capitalei, „eminentul” doctor Oprescu şi-a făcut ucenicia în acest sistem care a pus şpaga înaintea vieţii şi contractele cu firmele prietenilor din partid înaintea spitalelor. Bacteriile şi viruşii care colcăie nevăzuţi prin sălile de operaţie şi saloanele patriei sunt la fel de periculoşi ca băieţii cu pixuri pregătite să semneze oricând contracte bănoase pentru dezinfectanţi îndoiţi cu apă de Dâmboviţa.

De Siguranţa românilor se ocupă un minister condus de indivizi care ar putea inspira mai degrabă filme de genul Narcos. Eternul domn Bode pare pus şef peste „oamenii legii” doar pentru a organiza negocieri de seară cu şefii interlopilor. Poliţiştii oneşti sunt marginalizaţi când sancţionează baroneţi locali, dar uciderea unui om de afaceri a cărui maşină explodează în plină stradă ziua în amiaza mare ca în Beirut sau Damasc rămâne un caz cu autor neidentificat. Tinerele românce sunt vândute prin Europa de interlopi cărora le răspund prompt la telefon şefii din poliţie, iar când vreunul dintre gestionarii traficului de persoane este arestat prin Londra ori Paris, oamenii legii de la Bucureşti sau Craiova găsesc portiţele legale pentru a-i permite să se întoarcă la muncă.

Şi tot la capitolul Siguranţă nu trebuie uitate bravele noastre Servicii Secrete care s-au remarcat mai degrabă prin scandaluri cu dezinfectanţi îndoiţi cu apă (iarăşi revenim la ce am scris mai sus despre Sănătate), băieţi care vând softuri de nimic instituţiilor de stat şi pe urmă găsesc alinare în capitalele vecine şi „băgatul cozii” în politică. Era să uităm implicarea profundă în Educaţie, direct la studiile doctorale, unde au creat divizii de plagiatori pentru a căror protecţie s-a inventat stimabilul domn Cîmpeanu.

Statul român există pentru ca primari tip „Piedone” să poată fura fondurile publice, pentru a le găsi de lucru în birouri curate şi pe salarii generoase rubedeniilor şi copiilor partidului, să asigure titluri de baroni unor agramaţi din Vrancea sau Dolj, fotolii de parlamentar deputaţilor Şaorma sau Mitralieră. Iar, mai nou, există pentru a demonstra că un primar care de-abia silabiseşte poate ajunge preşedinte şi poate face orice atâta vreme cât se înţelege cu partidele beneficiare de mass-media.

Vrem sau nu să recunoaştem, am existat ca stat tocmai fiindcă aveau nevoie de un loc de joacă organizat pentru gestionarea banilor o mână de oameni care au profitat de limba comunâ pe care o vorbim şi de câteva povestiri istorice cu domnitori şi sfinţi ajunşi pe aici. După retragerea romană, un mileniu am dispărut ca organizaţie politică, România era un no man’s land unde se aciuiau cumani şi alte popoare care aveau mai multă apetenţă pentru organizare.

Adevărat că multe secole sau chiar milenii, în situaţia noastră au fost şi alţii, doar că noi am rămas, netulburaţi, într-un ev întunecat dominat de o mână de oameni: România de azi nu poate exista fără ei, dar nici fără noi. O dictatură soft, în care nu avem dictatori, ci doar o castă nedeclarată care deţine mass-media, finanţele, partidele şi instituţiile de forţă. Autoritarism mioritic cu infuzii orientale.

Se va descotorosi vreodată gazda de parazitul său? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp