Principala problemă cu care se confruntă părintele căruia îi pasă este cea a frustrării ce se poate acumula în adolescent, confruntat cu un anturaj cu o mai mare libertate din partea familiei. Este frustrarea că prietenii lui pot ieși noaptea în oraș până la ore mici, frustrarea că amicul X are pachet de țigări cumpărat de propria mamă, că ceilalți pot merge în cluburi și la festivaluri fără nicio restricție. Este întrebarea „eu de ce nu, când toți ceilalți au voie?”. În atare situație, care provoacă o reală suferință, părintele ar trebui în primul rând să știe că există și anturaje care sunt altfel, copii care sunt altfel, la fel ca ai lui. Foto: Antonio Guillen Fernández/ Panthermedia/ Profimedia

Aveam cel puțin cinci trasee sigure, pe care părăseam curtea casei. Deși, după prima fugă, ai mei stăteau cu ochii pe noi, când de la geamuri, când din ușa casei, când din magazia de lemne, reușeam să găsesc cele câteva secunde necesare în care rămâneam nesupravegheați, după care toată curtea, și cu aportul vecinilor, se umplea de gălăgie, ca după orice număr de iluzionism. Foto: Tom Maddick/ SWNS/ Profimedia

Dacă ați petrece o săptămână cu un grup de copii, ați înțelege cu adevărat care este nivelul de activitate fizică de care au nevoie, în general, ca să nu întrebe de console, telefon sau tabletă. Foto: Profimedia

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Îmi aud urechile fel și fel de minuni, dar cea pe care v-o spun în acest editorial sare mult de tot calul. Să înțeleg că „a da notă mică unui elev e totuna cu a-l discrimina”, așa susține o mamă pe un grup de Facebook. Hai să clarificăm! Foto: Wavebreak Media LTD / Wavebreak / Profimedia

Nu trebuie sa fii un profet perspicace pentru a indica direcția în care o va apuca societatea. Rolul predominant al imaginilor asupra ideilor, locul neînsemnat ce-i revine, de la o vreme, gândirii în ansamblul activităţilor cotidiene, toate acestea vorbesc singure despre mutaţia care s-a produs la nivel social. Practic, din perspectiva influenţei, minţile privilegiate ale epocii actuale nu mai sunt erudiţii şi specialiştii, ci tik-tokerii. Foto: Profimedia Images

„Nu pot să trec de ideea că în România încă nu am definit ce este o școală bună. Am prieteni care au copii la colegiile naționale aici în București. Nu vreau sa generalizez, depinde de experiența fiecăruia. Dar uneori chiar mă gândesc, când ascult poveștile lor: este aceasta cu adevărat o școală bună? Întrebarea de bază este: Ce fel de valori oferă această școală? Este o școală incluzivă?”, crede profesoara Daniela Vasile. Foto: Inquam Photos/ George Călin

Cine nu are nevoie de meditații pentru această competiție de ocupare a locurilor unui liceu în care aspiră să se strângă familii omogene ca profil economic și intelectual: un procent infim de copii care au avut un traseu școlar ideal: o grădiniță excepțională, o învățătoare care a format competențe la pas, în adâncime, și profesori la gimnaziu care s-au dat peste cap să facă ore suplimentare, cu mult lucru individual, sub supraveghere, cu tratare diferențiată, cu feedback imediat pentru fiecare nouă deprindere. Plus un intelect personal receptiv, peste medie. Foto: Inquam Photos

„Să ne gândim la astronomie. Poți vorbi despre planete și despre înclinarea unei planete, despre cum se leagă asta cu clima din apropierea polilor. Să spunem că există nouă planete în Sistemul Solar, hai să nu ne certăm pe tema asta. Poți preda informații despre nouă planete și toată lumea le memorează și sunt utile, dar elevii nu vor ști cum se ajunge la acestea. Dacă inventezi o planetă și spui: Să presupunem că ar exista o nouă planetă, cum s-ar comporta ea?, atunci copiii chiar vor învăța. Și acesta este genul de lucru pe care îl facem în matematică”, spune într-un interviu pentru Republica matematicianul Mark Saul, coordonatorul unui centru de excelența în matematică la New York și arbitru la olimpiade internaționale de matematică.

În copilărie, eram o țintă ambulantă de laude, aruncate spre mine cu generozitate de vecini, profesori, părinți ai colegilor, prieteni și diverse cunoștințe. Citeam mult, scriam mult, mă jucam mult, cântam la pian și desenam, învățam cu ușurință limbi străine și poezii și, în general, reușeam să fiu bună în tot ceea ce-mi propuneam să fac. Într-o vară, am împărțit un compartiment de tren cu o doamnă, în lungul drum alături de bunica mea spre una dintre stațiunile în care mă lua cu ea în vacanță. La despărțire, doamna i-a spus bunicii un lucru care a rămas cu mine mulți ani, ca o povară a devenirii mele: „Mi-aș dori să trăiesc mult ca să apuc să văd cine va ajunge fata asta!“ (Foto: arhivă personală)