De ce urăsc britanicii Europa şi de ce i-au intentat, a doua oară, proces de divorţ?

Foto: Guliver Getty Images

De trei ani şi jumătate Marea Britanie nu se putea decide dacă să părăsească UE sau nu şi cu atât mai puţin, dacă da, în ce condiţii: o majoritate foarte fragilă votase, ce e drept, în iunie 2016 despărţirea de UE, dar campania xenofobă şi mincinoasă pe care tabăra Brexit o dusese înaintea referendumului, precum şi configuraţia parlamentară majoritar favorabilă rămânerii în UE, i-au determinat pe eurofili să lupte până în ultima clipă pentru a împiedica ceea ce ei considerau a fi – şi probabil va fi – un dezastru naţional. Theresa May, ea însăşi o susţinătoare a rămânerii în UE, odată ajunsă prim-ministru după David Cameron, a încercat un compromis, negociind un acord care nu era atât de rău pentru niciuna din tabere. Dar, sabotată de propriul partid şi mai ales de rivalul ei, carismaticul Boris Johnson, aceasta a rămas fără susţinere parlamentară şi nu a avut altă soluţie decât demisia. Văzându-se, în sfârşit, în poziţia de prim-ministru, la care a râvnit încă de pe băncile şcolii şi pentru care a trebuit să stea la coadă în urma unor politicieni pe care nu dădea doi bani, Boris şi-a descătuşat toate energiile împotriva adversarilor şi a declarat „război” total Uniunii Europene, pretinzând că doreşte eliberarea poporului britanic de sub „jugul” Bruxelles-ului. După ce a negociat propriul acord cu UE a încercat să-l treacă prin Parlament, dar, neavând majoritate conservatoare, a fost nevoit să convoace alegeri anticipate pentru ieşirea dintr-un impas ce părea insurmontabil. 

O campanie conservatoare murdară, dar pe limba omului simplu

Conservatorii au intrat în campania electorală drept câştigători, toate sondajele de opinie plasându-i confortabil deasupra celorlalte partide. Tabăra moderată a lui David Cameron şi Theresa May fusese cu totul anihilată de către Boris Johnson şi aliaţii săi radicali de dreapta, care-i considerau pe cei doi predecesori ai premierului doar nişte conservatori vopsiţi fiindcă nu înjuraseră birjăreşte Uniunea Europeană şi permiseseră o oarecare liberalizare a politicilor sociale conservatoare. În atari condiţii, era limpede că Partidul Conservator va adopta poziţia „Brexit cu orice preţ”, mizând pe un electorat preponderent de vârstă medie şi înaintată şi, lucru curios, pe un electorat care în mod tradiţional fusese laburist, dar se refugiase în braţele ademenitoare ale ultranaţionalistului Nigel Farage, care le promisese ieşirea necondiţionată din UE. Politician abil şi orator priceput, Johnson s-a concentrat pe acest electorat pauper din centrul şi nordul Angliei, ale cărui sentimente xenofobe le-a înţeles imediat şi căruia i-a prezentat un mesaj atrăgător prin francheţea lui, „Get Brexit done!”, convingându-l că un politician excentric precum Farage nu va putea niciodată să aibă o voce importantă în Parlament şi că orice vot acordat noului Partid Brexit înfiinţat de Nigel Farage va fi un vot pierdut. Acest mesaj simplu, combinat, din când în când, cu înfierări ale imigranţilor europeni, pe care i-a acuzat că tratează Marea Britanie ca pe propria lor ţară, şi cu promisiuni de redistribuire a miliarde de lire sterline dinspre bugetul UE spre sistemul naţional de sănătate, a avut o priză fantastică la publicul sărac, needucat, marginalizat şi – lucru pe care Johnson nu l-a mai spus – dispreţuit profund de conservatorii hardcore. În plus, o presă puternic influenţată de către conservatori i-a suflat în pânze lui Boris Johnson, ale cărui erori politice ori opinii scandaloase au trecut cu totul neobservate. Astfel, acesta şi-a putut răspândi mesajul politic practic neluat la întrebări de nimeni şi a reuşit să unifice două grupuri inimaginabil de toxice ale societăţii britanice: nostalgicii vechiului Imperiu britanic, relativ înstăriţi şi privilegiaţi social, care urăsc Europa din tată-n fiu şi lăcrimează pe versurile cântecului „Rule Britannia”, şi fosta clasă muncitoare puţin educată şi tocmai de aceea xenofobă, care a fost încurajată de politicieni fără scrupule să-i privească pe imigranţii europeni drept duşmanii lor cei mai aprigi, care vin să le fure joburile şi să le distrugă modul de viaţă.

O opoziţie divizată şi impotentă

În condiţiile în care conservatorii şi-au concentrat toată campania pe mesajul „Get Brexit done!”, ar fi trebuit să fie limpede pentru opozanţi, respectiv laburişti, liberal-democraţi, verzi şi naţionalişti scoţieni, că nu va fi o campanie electorală clasică şi că, dacă vor să-i învingă pe conservatori, va trebui să vină cu un mesaj unitar de contracarare a Brexit-ului. Din păcate, singurii care au înţeles primejdia au fost liberal-democraţii, care au promis că vor face totul pentru a anula Brexit-ul, chiar fără un al doilea referendum. Un astfel de mesaj considerat pe nedrept agresiv, deşi atractiv pentru electoratul entuziast eurofil, nu avea însă cum să câştige celelalte partide. Din acest punct de vedere, laburiştii s-au aflat într-o situaţie imposibilă. Liderul lor, Jeremy Corbyn, este el însuşi un adept nedeclarat al Brexit-ului, a cărui clică de stânga extremă a făcut tot posibilul pentru a sabota, în 2016, campania pentru rămânerea ţării în UE, iar de atunci încoace a evitat o poziţie tranşantă a partidului în legătură cu acest subiect. Motivele acestei ezitări sunt pe de o parte ideologice, pe de alta pragmatice. Aripa ultrasocialistă a laburiştilor consideră că Uniunea Europeană este, oricum, prea capitalistă şi că influxul de forţă de muncă ieftină din Uniune în ultimele două decenii, încurajat de politicile de centru New Labour ale lui Tony Blair şi Gordon Brown, a destabilizat comunităţile muncitoreşti pe care laburiştii le reprezentau în mod tradiţional şi care fuseseră deja vulnerabilizate de guvernele conservatoare dinainte de 1997. Cum însă în epocile lui Blair şi Brown, Partidul Laburist, deşi a pierdut o parte din fostul electorat muncitoresc, a reuşit să câştige o importantă masă de centru, formată în special din tineri educaţi, plimbaţi în Europa, foarte liberali şi relativ prosperi financiar, echipa lui Corbyn nu-şi putea permite să alieneze un întreg bazin electoral, care se întâmpla să fie eurofil, numai pentru a-i mulţumi pe eurosceptici. Deja după alegerile europene din mai, tineretul urban a început să părăsească masiv Partidul Laburist, refugiindu-se la liberal-democraţi sau la verzi. Intrând în panică şi fiind forţat de aripa moderată a partidului să promită cel puţin un al doilea referendum Brexit, Jeremy Corbyn a fost perceput de electoratul tradiţional din zonele defavorizate din nordul Angliei, care îşi doreşte iraţional, aproape cu disperare, ieşirea din UE, ca un trădător. Astfel, laburiştii, încercând să împace două categorii sociale fundamental diferite, au sfârşit prin a le pierde, din cauza indeciziei lor, pe amândouă, tineretul urban risipindu-şi votul unor candidaţi liberal-democraţi care nu aveau, de la bun început, nicio şansă, iar ceilalţi repezindu-se a săruta mâna foştilor duşmani de moarte, conservatorii. În plus, acuzaţiile de antisemitism din interiorul laburiştilor şi promisiunile economice şi sociale de-a dreptul comuniste din timpul campaniei i-au speriat pe cei mai mulţi votanţi din Anglia şi Ţara Galilor, în timp ce în Scoţia naţionaliştii scoţieni conduşi de Nicola Sturgeon i-au anihilat pe laburiştii lui Corbyn.

Sunt britanicii xenofobi?

Rezultatul votului de joi din Marea Britanie reconfirmă, fără drept de apel, divorţul acesteia de Uniunea Europeană. Spre disperarea eurofililor, este puţin probabil că în următorii 20-30 de ani subiectul unui alt referendum va mai reapărea pe agenda publică. Britanicii vor încheia, oficial, la sfârşitul lui ianuarie, un „mariaj” cu UE în care – s-o spunem cinstit – nu au fost fericiţi. Şi nu au fost fericiţi nu pentru că Uniunea i-ar fi maltratat, aşa cum s-au plâns întruna de foarte multă vreme, ci pentru că, de-abia ieşiţi dintr-un Imperiu pe care l-au creat şi condus timp de secole, dar care s-a prăbuşit după cel de-al doilea război mondial, s-au trezit, frustraţi, la scurtă vreme, într-o uniune în care nu au mai avut niciun statut special. Lucrurile au fost încă suportabile pentru ei câtă vreme Uniunea cuprindea un grup relativ restrâns de ţări dezvoltate din vestul Europei. Când, după căderea Cortinei de Fier, UE a început să se extindă, din raţiuni strategice, spre ţările din estul Europei, Marea Britanie, entuziastă la început, a început să-şi piardă răbdarea când s-a trezit cu milioane de imigranţi pe cap în numai câţiva ani. E drept că de marea majoritate a acelor imigranţi era nevoie şi că aceştia făceau munci pe care britanicii nu le-ar fi făcut în mod obişnuit, dar în acelaşi timp aceşti imigranţi, fără vina lor, au dislocat o serie întreagă de joburi pe care britanicii le-ar fi acceptat până la urmă, numai că pe mai mulţi bani decât imigranţii polonezi, români sau bulgari. Când ai o familie de întreţinut, rate la casă de plătit lunar şi calificări profesionale puţine, nu-ţi mai convine să lucrezi pe un salariu de doar câteva sute de lire pe lună, în timp ce pentru un imigrant est-european, obişnuit cu privaţiunile draconice, aceşti bani erau un lux. Treptat, şi peisajul social s-a schimbat, şi discursul politic s-a radicalizat, pe străzi, în trenuri, metrouri, autobuze au început să se vorbească curent alte limbi decât engleza, iar pentru omul simplu, vulnerabil la prejudecăţi şi probabil deja afectat oarecum în plan economic, mai ales după criza din 2008, fenomenul imigraţiei masive a devenit insuportabil. Cu riscul de a fi antipatic, dat fiind că sunt mulţi români în Marea Britanie, pot depune personal mărturie că, în cei opt ani de când trăiesc aici, am avut nu de puţine ori senzaţia că s-a depăşit o limită. A nu se înţelege că aş fi deranjat de prezenţa celorlalţi imigranţi din România sau de aiurea, dar da, am început să fiu deranjat de lipsa de interes a foarte mulţi dintre ei în a se integra în viaţa şi societatea britanice. Sentimentul că au venit aici doar ca să facă un ban şi atât, fără a stabili o minimă conexiune afectivă cu această ţară şi, aşa cum spunea, hélas!, Boris Johnson, fără a fi conştienţi o clipă că, aşa cum Marea Britanie le datorează lor multe, şi ei datorează multe Marii Britanii, este extrem de frustrant şi, dacă e frustrant pentru mine, îmi închipui cum trebuie să fie un britanic get-beget. Xenofobia există cu siguranţă în Marea Britanie şi în absolut toate cazurile e reprobabilă, dar înainte de a arunca cu pietre în britanici în general ori în special în cei care au votat, joi, pentru un guvern conservator care anunţă măsuri drastice împotriva imigraţiei, ar trebui să încercăm să-i înţelegem şi pe cei cărora le-a ajuns cuţitul la os şi, justificat sau nu, caută un ţap ispăşitor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp